„[...] ci vă bucurați că numele voastre sunt scrise în ceruri” (Luca 10,20)

În Apostolul acestei duminici ni se spune cum am ajuns noi „împreună cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2,19) adică cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu. Și deja simt nevoia să mă opresc; căci Împărăția lui Dumnezeu nu mai interesează aproape pe nimeni azi în bisericile și școlile noastre de teologie. Mă refer la un interes existențial, nu teoretic. Apostolul face din veșnicie preocuparea de toată vremea a creștinilor. Dacă suntem în lume ca martori ai Împărăției, atunci Apostolul are relevanță. Dar mă tem că viața noastră mărturisește că iubim lumea, nu Împărăția cerească.

Iar în acest caz, nu ne trebuie nimic din ce ne oferă Apostolul. În primul rând Crucea și Pacea pe care a adus-o Crucea. Nici Omul nou care s-a născut din această Pace, o locuiește și se lasă locuit de Dumnezeu prin ea. Aceasta Pace nu are nici o legătură cu lumea și cu nimic din politica sau înțelepciunea ei. Este cu totul străină acestei lumi. De aceea accesul la ea presupune o Naștere de Sus, o moarte și o înviere. Lumea s-a sfârșit deja în Botezul prin care am devenit cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, cu capitala în Ierusalimul de Sus. Și mai suntem în lume doar ca să creștem și să ne maturizăm ca cetățeni cerești, prin durerile pe care le implică aici, în acest mediu cu totul ostil, mărturisirea lui Hristos și a Împărăției Sale.

Dar cui să-i spună Apostolul toate acestea, când țara noastră și bisericile ei sunt pline de emigranți spirituali, adică de oameni fugiți din Împărăția lui Hristos în lume, care au lăsat viața veșnică pentru o viață mai bună?