Mai departe, călugăria mi-a pus problema „persoanei”. Ştim din literatura universală că unirea a două persoane în nuntire, atunci când poartă, mai mult sau mai puţin desăvârşit, caracterul unei uniri personale, a dat oamenilor experienţa unei oarecari „vecinicii”, adică a unei stări în afară vremii, ieşirea din hotarele înguste ale existenţei individuale. Cei ce au trecut prin această experienţă au cercat o nespusă încântare, o răpire. De unde au ajuns la concluzia că nunta este o „taină” în sine: biruinţă asupra egoismului, contopirea a doi într-o „unire”. Astfel, un teolog în Paris a ajuns până acolo unde să înceapă a afirma că în afara unei astfel de experienţe nu este cu putinţă să ajungi să înţelegi dogma Unităţii Treimice. (...)

Ca să ajungem la rugăciunea neîncetată, poruncita nouă (Ef. 6:18; 1 Tes. 5:17), neapărat trebuie să ne reclădim toată viaţa astfel încât ea să devină un singur act neîncetat de inainte-stare a săvârşirii Dumnezeieştii Liturghii în faţa Marelui Dumnezeu. Experienţa istorică a arătat că cel mai bun chip pentru a atinge acest sfânt ţel s-a dovedit a fi monahismul. Absenţa datoriei de a apăra existenţa cuiva – fie nevasta, fie eventuali copii şi alte asemenea – dă monahului libertatea de a-şi risca întreaga viaţă în nevoinţa postului, a privegherii, a uitării nevoilor sale trupeşti, precum hrana, îmbrăcămintea, conforturile. Mintea monahului este liberă neîntrerupt să petreacă în pomenirea lui Dumnezeu; ea în chip firesc se mişcă în sfera rugăciunii curate; cearcă atingerea vieţii vecinice; trăieşte vederea Luminii Nezidite care purcede de la Faţa lui Dumnezeu, răspândeşte mireasma iubirii ce se pogoară de sus.

(Arhimandritul Sofronie, Nașterea întru împărăția cea neclătită, Editura Reîntrgirea, Alba Iulia 2010, pp. 221-224, traducere din limba rusa de ierom. Rafail Noica)