Părintele Profesor Dumitru Stăniloae este considerat cel mai important teolog ortodox al veacului al XX-lea, fiind numit, pentru înălțimea vieții și pentru profunzimea operei sale, „Sfântul cărților” sau „Sfântul Filocaliei”. În scrierile teologului român, profunzimea gândirii se îmbină, în modul cel mai fericit, cu eleganța și frumusețea exprimării, limbajul său fiind unul, pe de o parte, concis, iar pe de altă parte, de un lirism aparte. Oricine citește din cele 12 volume ale Filocaliei este impresionat, alături de adâncimea explicațiilor oferite, de plasticitatea limbajului, Părintele Profesor creând și dezvoltând expresii și sintagme teologice inedite. Însă, o altă calitate a traducerilor făcute de Sfinția Sa este aceea că, odată cu încheierea lecturii, în profunzimile sufletului cititorului, se trezește dorința de a „imita”, de a pune în lucrare adevărurile descoperite, atât cât îi este cu putință și în funcție de „așezarea” sa lăuntrică, pe care o dorește mereu îmbunătățită. 

Dragostea de frumos duhovnicesc și artistic a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae s-a transmis și fiicei sale, Lidia, cunoscută poetesă și romancieră, dar și nepotului său – Dumitru Horia Ionescu, numit de cei apropiați, cu deosebită căldură și prețuire, „Dumitraș”. 

Absolvent al Facultății de Teologie din București în anul 1982, în prezent ostenitor la una dintre cele mai importante edituri din Germania – Herder, Dumitru Horia Ionescu este un iubitor al teologiei și al istoriei bisericești universale și românești, al culturii și al spiritualității ortodoxe. Vastele cunoștințe și expertiza precisă asupra duhului lumii contemporane, discernământul și noblețea sufletească, reflecțiile morale profunde referitoare la importanța religiozității și a spiritualității pentru împlinirea umană, dar și frumusețea și precizia descrierii, acestea sunt câteva dintre calitățile care se pot ușor evidenția în volumul său: Sub paza lui Dumnezeu, Drăguțul (Editura Trinitas, 2022), precum și în volumul recent publicat la Editura „Lumea credinței”, Cartea Familiei Stăniloae. Trei generații văzute prin ochiul lui Dumitru Horia Ionescu.

Această din urmă apariție literară rotunjește într-un anume fel lucrarea Doamnei Lidia Ionescu Stăniloae – Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, publicată la Editura Humanitas și ajunsă la a patra ediție. Ambele lucrări constituie lecturi esențiale și absolut necesare pentru cunoașterea vieții celui mai important teolog ortodox al veacului al XX-lea. Este adevărat, în același timp, că tonul pe alocuri critic, corectiv al scriitoarei nu se regăsește în volumul fiului ei, poate și pentru că în cei treizeci de ani care au trecut de la mutarea la Domnul a Părintelui Profesor au fost corectate multe dintre inadvertențele apărute și colportate în privința sa, de cele mai multe ori nu cu intenție rea, ci dintr-un fel de „evlavie” entuziastă cu care Părintele Dumitru Stăniloae a fost învăluit încă din timpul vieții sale. 

Volumul cuprinde dialogurile la care autorul a fost provocat de către cunoscutul publicist Răzvan Bucuroiu, care a cunoscut trei generații ale familiei marelui teolog român: Părintele Profesor Dumitru Stăniloae și Distinsa Doamnă Preotească Maria Stăniloae; fiica acestora, Lidia Ionescu Stăniloae și nepotul Părintelui Profesor – Dumitru Horia.

Cititorul care își asumă „asceza” parcurgerii volumului are prilejul să afle amănunte „de suflet” privind viața familiei Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, o viață care nu a fost trăită la adăpost de necazuri și încercări, între care mutarea de la Sibiu la București, „la cerere”, perioada detenției, reîntoarcerea în mediul universitar teologic, pensionarea „la vârstă”, în 1973, plecarea fiicei și a nepotului în Germania, marginalizarea la care l-a supus o bună perioadă de timp regimul comunist ateu etc. Am putea spune că viața Părintelui Stăniloae și a familiei sale a fost una de purtare a crucii, de asumare a numeroase încercări pe care, însă, le-au depășit în plan duhovnicesc, prin credință și răbdare smerită, cu nădejde în prefacerea acestora în căi de exersare spirituală și de mântuire. Sau, cum afirmă autorul, cu deosebită profunzime: „Da, e ușor de spus că greutățile te ajută să-ți deschizi ușile vieții și să mai așezi o candelă cu flacără sfântă într-un colțișor de suflet. Nu există altă cale decât să crezi în Puterea care veghează iubitoare și într-un singur viitor acceptabil, cel mântuitor” (p. 85). Iar aceasta este, în convingerea autorului, „un fel de examen de maturitate existențială, prin care fiecare generație de teologi trebuie să treacă” (p. 125).

De la începutul și până la finalul volumului, cititorul are prilejul să constate o adevărată „cultură a dialogului”. Pe de o parte, arta sau iscusința „întrebătorului” – Răzvan Bucuroiu, care a dorit să culeagă cât mai multe aspecte din viața familiei Stăniloae. Pe de altă parte, cititorul poate observa cu deosebită ușurință că fiecare dintre întrebările inspirat și înțelept alese își găsește un răspuns clar și edificator. Astfel, putem considera volumul Cartea Familiei Stăniloae ca având valoare de document ce împrumută din rigoarea, precizia și exactitatea stilului istoric de redactare, asemenea unei cronici. Însă, prin modul în care descrie evenimentele și interpretează datele, autorul conferă scrierii sale un caracter moral profund și o finalitate spirituală înaltă, descoperindu-ne, în paginile lui, un portret al teologului integral, în formarea căruia cercetarea profundă a fost dublată de o viață morală îmbunătățită, ambele constituind exemple paradigmatice pentru creștinul, teologul și preotul contemporan. 

Cu deosebită sensibilitate sufletească, autorul descrie mediul de proveniență și de formare al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae – satul Vlădeni, în care acesta s-a născut, a copilărit și a urmat primele șase clase; apoi Brașovul, unde și-a continuat studiile, la Liceul Confesional „Andrei Șaguna”, în calitate de bursier „Emanuel Gojdu”; Facultatea de Teologie din Cernăuți, pe care a urmat-o și absolvit-o la îndemnul și cu susținerea mitropolitului Nicolae Bălan; perioada studiilor în Grecia, Germania, Franța, Serbia. 

Făcând proba unui deplin echilibru și discernământ spiritual, autorul nu se pierde în detalii istorice, nici măcar pentru a face cunoscute perioadele dificile din viața Părintelui Dumitru Stăniloae sau cu scopul de a-l prezenta ca un martir contemporan. Nici Părintele Profesor nu a făcut acest lucru. Despre cei cinci ani petrecuți în închisoare (1958-1963), la Jilava și la Aiud, Părintele Stăniloae a vorbit foarte puțin, spunând că temnița a fost o adevărată academie culturală și spirituală, o „școală” a rugăciunii curate și neîncetate. În același duh, Dumitru Horia Ionescu, atunci când insistă asupra unor amănunte istorice din viața Părintelui Stăniloae, o face pentru a scoate la lumină adevărul și a edifica spiritual. 

Impresia generală, lăsată de prezentul volum, este că a fost scris cu mintea, lucid și nepărtinitor, dar și cu sufletul, cald și reverențios. De la bunicul său, autorul a deprins dragostea de Dumnezeu și de semeni, de credință și de Biserică, fiind un mărturisitor: „Am învățat de la bunicul meu, arată el, că prima îndatorire a unui creștin este să fie mărturisitor, să dea dovada credinței sale. Certitudinea credinței este legată implicit de realitatea ajutorului divin care ne însoțește fără limită, chiar depășind normele pe care noi ni le închipuim ca fiind cele ale unui ajutor nemărginit” (pp. 62-63).

Pentru a înțelege relația profundă dintre Părintele Dumitru Stăniloae și nepotul Dumitraș, este suficient să cităm rândurile pline de emoție în care este descrisă întoarcerea din închisoare a Părintelui și bucuria întâlnirii cu nepotul său, ajuns la vârsta de patru ani, dar pe care el nu îl cunoscuse: „El (n.n. Părintele Dumitru Stăniloae) a intrat în dimineața aceea în cameră, când venise de la Aiud. Era foarte frumos, soarele bătea foarte frumos acolo, în dormitorul din Calea Moșilor, și ne-am împrietenit imediat. Aveam vreo patru ani. Și mi-a spus: „Bună dimineața, Dumitraș, ce faci? Eu sunt tata mare”. Zic: „Nu, tata mare este aici, în fotografiile acestea!”. Erau numai fotografii cu el tânăr, dar acum el arăta mult mai bătrân... Și mi s-a explicat că e, într-adevăr, tata mare, care acum s-a întors din „delegație” și era o delegație care ținea ceva timp. Cum am mai spus, m-a ajutat mult prietenia cu el, dar cred că pentru el legătura lui cu mine a fost încă și mai importantă și l-a ajutat să se refacă după detenție. Evident, nu am fost niciodată la nivelul lui și nu am nicio problemă din acest motiv, dar știu că am un mare merit, indirect și involuntar: l-am ajutat mult să-și revină după închisoare. Am fost un fel de terapie. Și îmi pare foarte bine că a fost așa. Între noi a fost o legătură foarte frumoasă, legată și de faptul că mie îmi lipsea un tată, fiindcă ai mei se despărțiseră. Chiar dacă mă vedeam des cu tatăl meu, bunicul mi-a fost și tată, și bunic” (pp. 169-170).

În privința sa, autorul se caracterizează astfel: „Greu de spus cum mă definesc. Nu m-am gândit niciodată la așa ceva. Îmi place să cred că sunt un om de treabă, de credință ortodoxă, care încearcă să se poarte corect cu semenii și, dacă fac greșeli în acest sens, vreau să sper că le fac din neștiință și din neatenție, fără răutate – deși, chiar și așa, asemenea greșeli nu sunt neapărat scuzabile. Mă bucur că trăiesc în două lumi, care doar aparent sunt diferite. Ar fi prea mult să afirm că am o parte nemțească și una românească, dar caut să-mi aleg ceea ce este mai bun din fiecare societate în care trăiesc. Iar inima, inima îmi este mereu acasă, la București, unde m-am născut, și mai ales la Cernica, din motive cunoscute, colțul meu de rai” (p. 13).

Intenția fundamentală a autorului este aceea de a-l prezenta pe Părintele Dumitru Teologul nu ca pe un supraom, un sfânt solitar și neînțeles, ci un om, un preot și un dascăl apropiat. „Mă opun, arată Dumitru Horia Ionescu, unei concepții care susține că Stăniloae a trăit în permanență ca un fel de sfânt în nori, într-o stare aproape supra-naturală... Vreau să demonstrez – și aceasta este de fapt ceea ce aș vrea eu să reușesc –, vreau să demonstrez că sfințenia, în general, și, bineînțeles, sfințenia bunicului meu, în particular, este, de fapt, apanajul unei trăiri și a unei umanități obișnuite, însă luată în serios, asumată fără compromisuri și creată de așa natură încât el, prin ceea ce a făcut, să fie martorul real al credinței trăite de el și pe care a încercat sincer să o propovăduiască. Și-a asumat greșelile și nu a devenit superficial datorită succeselor. Bunicul meu nu a fost cel care să fi spus vreodată: credința este abstractă; în același timp, nici nu a zis: credință este doar în act de smerenie, care nu mai impune niciun fel de efort intelectual sau cultural. S-a străduit să îmbine diferitele direcții prin care actul credinței poate să fie explicat. Și atunci, în momentul în care eu încerc să povestesc cât mai multe episoade din viața mea, legate de bunicul meu, nu vreau să fac altceva decât să vorbesc despre această credință trăită a lui” (pp. 232-233). Părintele Stăniloae, se arată, „a fost în același timp un intelectual, a fost în același timp un om de studii, a fost în același timp un preot și a fost în același timp un om deosebit de evlavios. (...) Nu a fost un părinte al deșertului, nu a fost un martir în sensul tradițional al cuvântului, însă a fost un om în sensul cel mai clar al cuvântului și, în același timp, un om care a știut să-și folosească efortul, inteligența, puterea de muncă pentru a ajunge la această formidabilă realizare de a traduce opera Părinților, de a comenta, de a da lumii tot ceea ce a făcut el în tot timpul pe care l-a avut la dispoziție. Aceasta ar trebui să fie mesajul. Oamenii ar trebui să îl înțeleagă așa pe Stăniloae: că fiecare om, de fapt, ar putea să fie într-o situație asemănătoare cu el, în cazul în care își asumă plenar calitățile, defectele, dar mai ales străduința și credința că, într-adevăr, Dumnezeu nu te lasă, dacă vrei să faci ceva cu adevărat bun” (pp. 233-234).

Alte note esențiale ale volumului sunt: caracterul de radiografie a societății românești contemporane, o societate în care Biserica are un rol fundamental. Iubitor al credinței și apărător al Bisericii Ortodoxe, Dumitru Horia Ionescu le răspunde celor care clamează schimbarea sau adaptarea Bisericii la spiritul lumii actuale: „Biserica nu se modifică, ci se lasă înțeleasă pentru fiecare dintre noi, conform timpurilor, prin premisa definitivă a măreției divine revelate pe înțelesul fiecăruia, dincolo de timp și spațiu, indiferent de orice sistem inventat de noi, conform căreia o epocă trece și cade inevitabil în desuetudine, tocmai pentru că este imperfectă. Teologia are nevoia de curaj pentru a explica acest paradox, care-i aparține în exclusivitate: prin Hristos suntem în pas cu timpul, dar credința în Dumnezeu și faptele bune vor fi mereu aceleași căi sigure și unice pentru mântuire. Dacă visăm la restaurarea omului prin Hristos, atunci nu vom renunța la Tradiția Bisericii, tot așa cum se acceptă unanim în societate că experiența de viață a celor ajunși la maturitate nu poate fi înlocuită” (pp. 126-127).

Pretutindeni, pe parcursul volumului, se oglindește dragostea de adevărul istoric, de frumosul moral și duhovnicesc, Dumitru Horia Ionescu fiind convins că binele și valorile morale vor învinge duhul frivol și superficial al lumii. Acuratețea descrierii este dublată de obiectivitatea interpretării și de discernământ moral. Tonul autorului nu este unul critic sau demolator, ci constructiv și ziditor. Umorul de care dă dovadă, în unele secvențe ale volumului, face lectura plăcută și odihnitoare. Iar toate aceste mărturisiri sunt prezentate într-un stil elegant, caracterizat de sensibilitate și un lirism intrinsec. 

Mulțumindu-i și exprimându-ne recunoștința față de autor pentru sinceritatea și acuratețea evocărilor făcute – și felicitându-l pe editor pentru inspirația de a culege și structura mărturiile oferite de nepotul teologului român, considerăm că volumul Cartea Familiei Stăniloae. Trei generații văzute prin ochiul lui Dumitru Horia Ionescu aduce un plus de lumină și de claritate asupra vieții, personalității și operei Părintelui Dumitru Teologul și a relației sale cu persoanele dragi și apropiate: familie, personalități care au călcat pragul smeritei sale locuințe ori l-au cunoscut și apreciat, cercetându-i opera, ca unii ce aparțineau aceleiași familii duhovnicești, împărtășind idealuri morale comune și slujind valorilor celor mai înalte. Și, îndrăznim să o spunem, este o nouă mărturie de autentică acuratețe istorică și morală ce se adaugă, în chip fericit, dosarului de canonizare a teologului român.