„O să facem totul împreună” – mit sau adevăr?

Aici trebuie neapărat să stăm de vorbă despre granițele personalității – nu despre cele fizice, ci despre cele nevăzute. Procesul stabilirii unor relații de apropiere între oameni presupune neapărat înțelegerea și respectarea granițelor celuilalt. Dacă omul nu are dezvoltat sentimentul granițelor interioare, îl poate jigni cu ușurință pe celălalt, dar și el însuși poate fi atacat cu ușurință. Un asemenea om nu știe cum să spună „nu” atunci când trebuie neapărat.

În viața reală, cei doi, firește, nu își petrec tot timpul împreună. Fiecare dintre parteneri își poate petrece o parte a timpului separat de celălalt – atât singur, cât și cu prietenii ori cu colegii săi.

Aici trebuie neapărat să stăm de vorbă despre granițele personalității – nu despre cele fizice, ci despre cele nevăzute. Îți dai tu seama, fetița mea, pe unde trece propria ta graniță? E greu, înțeleg. Și mie îmi este greu să îți explic asta, dar hai să încercăm să reflectăm împreună.

Procesul stabilirii unor relații de apropiere între oameni presupune neapărat înțelegerea și respectarea granițelor celuilalt. De ce există acestea? În trei scopuri:

1) ca ceilalți să nu intre pe teritoriul nostru și să nu ne provoace suferință; 

2) ca noi să rămânem în afara teritoriului celorlalți și să nu le provocăm durere; 

3) ca să-i dăm fiecăruia dintre noi posibilitatea de a simți cine anume suntem. 

Sensul acestor trei teze poate fi cuprins și în următoarea formulare: avem nevoie de granițe sănătoase ca nimeni să nu ne poată transforma în victime și ca noi înșine să nu-i amărâm pe ceilalți. În viața reală oamenii trec deseori din rolul de victimă în cel de opresor și invers. Dacă ne simțim mereu oprimați, în primul rând trebuie să ne revizuim granițele.

Cu granițele exterioare, fizice, este mai simplu. Acestea sunt vizibile. Apropo, dacă cineva, din imprudență, încalcă această graniță exterioară (de pildă, ai fost călcată pe picior în tramvai), efectul este același: durere. Granițele interioare, nevăzute, nu ne mai ocrotesc corpul, ci gândurile, sentimentele, comportamentul. Dacă simțim granițele acestea, atunci nu dăm vina pe alții, ci ne considerăm responsabili pentru gândurile, sentimentele, comportamentul nostru. 

Există încă un aspect foarte important al conceptului de „granițe interioare”. Conștientizarea acestor granițe interioare proprii ne permite să ne abținem de la a lua pe umerii noștri responsabilitatea pentru gândurile, sentimentele și comportamentul altora. Dacă știm unde se sfârșește personalitatea noastră și unde începe alta (chiar dacă este vorba de soț ori fiu), nu ne vom permite să dirijăm, să manipulăm comportamentul celuilalt. (...)

Dacă omul nu are dezvoltat sentimentul granițelor interioare, îl poate jigni cu ușurință pe celălalt, dar și el însuși poate fi atacat cu ușurință. Un asemenea om nu știe cum să spună „nu” atunci când trebuie neapărat.

Poate că unii oameni nu că n-ar avea deloc aceste granițe interioare, dar la ei sistemul de apărare e perturbat. Dacă ar fi sa ne reprezentăm asta vizual, am putea alege imaginea unui gard cu găuri. Un astfel de om se poate apăra în comunicarea cu mulți, dar nu-i în stare să se opună unui șef, unui părinte sau altei persoane ce are autoritate în fața lui.

De regulă, acești oameni încalcă și ei granițele altora. Ei trec cu rapiditate din situația de victimă în situația de opresor. Dacă mama citește fără permisiune scrisorile fiicei (în cazul dat mama este opresor), indubitabil că și ea este oprimată de către alții. Nu există opresor care în trecut să nu fi suferit el însuși opresiune, adică să nu fi fost victimă – însă comportamentul lui nu poate fi justificat prin această circumstanță, așa cum în nici un fel de circumstanțe nu este admisibilă trecerea din situația de victimă în situația de opresor.

Dacă soției îi e rușine, dacă se simte vinovată că soțul ei s-a bătut cu un cunoscut la o petrecere, înseamnă că ea nu se conștientizează drept persoană de sine stătătoare, înseamnă că se percepe pe sine ca pe un tot unitar cu soțul ei, că își asumă responsabilitatea care este a lui – dar nu ea a sărit la bătaie! Ea nu are granițe clare ale propriei personalități. Îi e rușine, iar uneori se și scuză pentru un comportament care nu-i al ei. Păi cine s-a bătut, el sau ea?

Sentimentul granițelor interioare poate să dispară pentru o vreme dacă omul e foarte obosit, dacă se găsește într-o situație de mare stres, dacă e grav bolnav. (...)

Așa cum am observat deja, oamenii foarte vulnerabili, ca să se apere, nu stabilesc granițe mobile, funcționale, ci înalță – din frică, mânie, tăcere sau flecăreală – ziduri, scuturi de nepătruns. Din păcate, aceasta este o cauză esențială a singurătății...

(Valentina Moskalenko, Cum să fii fericită în dragoste și căsătorie, Editura Sophia, București, 2017, pp. 65-69)

*Cartea se adresează femeilor care au dificultăți în a se raporta corect la iubire și relația cu un bărbat. Cu toate acestea, fiecare se poate regăsi într-o măsură mai mică sau mai mare și are ceva de învățat din ea.

Îți mai recomandăm și: Granițele personale și jertfirea de sine sănătoasă în relația de cuplu

De la același autor

Ultimele din categorie