Peste CeaMaiFrumoasăBisericăDinLumeDupăHagiaSofia plouă. Plouă în hohote.

Dinspre pădurile de deasupra Luștii curg cețuri lichide, voaluri reci se lipesc de ferestrele bisericii, vânturi se împing în ziduri, scâșnește ceva sub acoperiș, crucea de pe turn icnește metalic, plouă diluvian, dincolo de dealuri se aud tunete, în octombrie, tunete; fie numele Domnului binecuvântat, să fie tunete, deci.

Întind mâna spre cădelniță, e frig în biserică și sfinții se ghemuiesc sub mantiile lor tempera, fumul de tămâie urcă turbionar, serpent, învârtindu-se în jurul lui lui ca un șarpe care-și caută coada, diacul își molfăie melopele cu accente someșene, are un vibrato final de doină scăpată pe jos și spartă-n cioburi, și dintr-o dată o picătură rece-mi pleznește pe dosul palmei, încremenesc, și o alta, ridic privirea uluit și de deasupra Sfintei Mese o văd pe Maria Fecioara lăcrimând, din ochiul ei drept curg picături rare și reci drept pe Evanghelie, plic, plic.

Și stau un timp nemișcat, inima-mi sare gardul și-ncepe să alerge nebună și desculță prin iarba apăsată de ploi, mi se ridică părul în cap și-mi zvâcnește tâmpla, diacul așteaptă ce-așteaptă o replică liturgică și cum nu vine începe un „Sfinte Dumnezeule” prelung, umplând golul din biserică cu doimi leneșe și imponderabile, mă așez în propria emoție cum te-ai așeza, după o zi lungă de muncă, într-un balansoir, sufletul meu își trage o pătură peste genunchi și-ncepe să-și legene fiorii, vuiesc pădurile ca marea când hulește, așa spuneau bătrânii Mangaliei, că marea are hulă, și că în adâncimile ei diavolii se izbesc unii de alții hulind cerurile senine și așa se nasc furtunile și de aia e neagră marea, de aia, dar că după hulă, ca după orice hulă, Dumnezeu îi ia de urechi și-i îndeasă-n întunericul adâncurilor, și se face senin și frumos, și când am crescut am descoperit că în fundul Mării Negre nu există viață, sunt doar miliarde de tone de hidrogen sulfurat lichefiate sub presiune și sulful e pucioasă, este? De unde știau bătrânii astea, de unde?
Se termină liturghia cumva; din ochiul Mariei continuă să cadă picături mari de cleștar lichid; pe Evanghelie am așezat paharul din care le dau mirilor vin și prescură, stau ca stâlpul de sare, căci stâlp de sare sunt și mă uit în gol, ezit, întind mâna spre pahar și gust lacrimile, sunt dulci.

Acasă, casca de speolog, instalez acumulatorii și-mi verific lanterna de rezervă, reflexe de om subpământean, și-mi iau adâncimile cu mine și mă târăsc sub acoperișul bisericii, printre bârnele alea cioplite din stejarii care-au respirat lumină pe când la Constantinopol domneau bazileii, în dreapta văd în strălucirea farului micuța năsălie pe care lușcanii își duceau cândva copiii în cimitir, pe vremea ciumelor și a pneumoniilor infanticide, erau așa de mulți copii morți încât aveau o năsălie doar pentru ei, am păstrat-o și am îndesat-o sub acoperiș, ca să nu uităm, să nu uităm; și când ajung deasupra altarului, printre pânze de paianjeni matusalemici, găsesc picătura de apă, un cui a ruginit și de-a lungul lui furtuna a îndesat picături, și ele plic, plic. În speologie numim asta „percolație prin infiltare în strat permeabil”, oftez și îmbrac cuiul cu silicon; așa sunt minunile construite, vin la pachet cu o bună explicație științifică, cu opțiunea îndoielii: poate că a fost doar rugina, vântul, ploaia, furtuna; dar poate că că n-a fost doar atât.

Să nu hulim. Dumnezeu știe. Dumnezeu.