Să strigăm, să-L rugăm pe Dumnezeu pentru noi și pentru morții noștri, și să știți că morții noș­tri, când ne rugăm neîncetat, se apropie tot mai mult de Dumnezeu și ajung în cele din urmă în slavă, câtă vreme nu o refuză.

În fiecare sâmbătă, la mănăstiri, se săvârșesc două Liturghii. Una în katholicon și cealaltă la cimitir. În fiecare sâmbătă, mănăstirea citește foarte multe nume de adormiți, cerând de la Dumnezeu să-i așeze în slava Lui. În toate mănăstirile se face, sâmbătă de sâmbătă, panihida pentru toți morții.

Un ieromonah citea într-o zi o mulțime de nume și, obosind, s-a întrebat: „Oare se mântuiesc cei pe care îi pomenesc? Simt ei ceva? Oare cerul simte că eu mă rog acum pentru cei care au plecat de pe pământul văzut? Sunt aju­tați oare cei morți?”.

În acel moment, fiind obosit, s-a sprijinit de strana sa, și-a închis puțin ochii și, între somn și veghe, într-o stare de priveghere a minții, dar și de oboseală a trupu­lui, și-a ridicat ochii sus, și vede, vede... oh, oh! Ce se pe­trece acolo? Nenemăratele duhuri ale celor adormiți și, împreună cu ele, și sfinții, și îngerii. Iar înaintea tronului lui Hristos stătea, cu preafrumoasa ei haină, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și cu chipul ei luminos arăta către duhuri, Îl privea pe Hristos și spunea: „Fiul meu și Dumnezeul meu, eu mijlocesc pentru toți aceștia! Primește glasurile Sfintei Tale Biserici!”. Și atunci, monahul a auzit cum toți morții au început să cânte: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, ceea ce esti plină de har (...), că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”. Nu numai că L-ai născut pe Hristos, Mântuitorul nostru, ci și te rogi zi și noapte pentru noi. Glasul lor s-a făcut ca un glas al adâncurilor, „ca un vuiet de ape multe” (Apocalipsa 1, 15), iar glasul lor a fost luat pe aripile îngerilor și s-a răspandit în tot cerul și în tot pământul, și a ajuns până acolo unde stătea monahul. În loc de tâmpine, în loc de organe mu­zicești, îngerii iși loveau aripile și cântau: „Că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”.

Mântuitorul nostru acesta este, dragii mei! Vă do­resc ca El să vă dăruiască în fiecare zi experiența iubirii Lui mântuitoare, să vă umple casele de multe binecuvân­tări. Să intre El în inimile voastre și fâlfâitul Lui să fie astfel, încât să puteți spune: „Născătoarea de Dumnezeu L-a născut pe Hristos, dar și eu Îl am înlăuntrul meu pe Mântuitorul sufletelor noastre”.

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la sfintele slujbe, Editura Sf. Nectarie, pp. 213-214)