În vremea aceea căpeteniile preoților și cărturarii au trimis la Iisus pe unii dintre farisei și din irodiani, ca să-L prindă în cuvânt. Iar ei, venind, I-au zis: Învățătorule, știm că spui adevărul și nu-Ți pasă de nimeni, fiindcă nu cauți la fața oamenilor, ci cu adevărat înveți calea lui Dumnezeu. Se cuvine a da dajdie cezarului sau nu? Să dăm sau să nu dăm? El însă, cunoscând fățărnicia lor, le-a zis: Pentru ce Mă ispitiți? Aduceți-Mi un dinar ca să-l văd. Și I-au adus. Și i-a întrebat Iisus: Ale cui sunt chipul acesta și inscripția de pe el? Iar ei I-au zis: Ale cezarului. Atunci Iisus le-a zis: Dați cezarului cele ale cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu. Iar ei se mirau de El. (Marcu 12, 13-17) (Luni în săptămâna a 33-a după Rusalii)

După ce arhiereii, cărturarii și bătrânii au început să-L întrebe pe Iisus despre sursa puterii semnelor și minunilor prin care cheamă poporul la o împărăție cerească, iar Domnul în schimb le-a dezvăluit taina inimii lor printr-o pildă despre lucrătorii nevrednici ai viei lui Dumnezeu, aceștia au revenit cu un șir de trei ispite. Ispite omenești, o paralelă foarte pământească a celor trei ispite demonice de odinioară, din pustiul Carantaniei. Astfel, contemporanii L-au încercat pe Fiul lui Dumnezeu, căutând să-L prindă în cuvânt tocmai pe El, Cuvântul întrupat. Primii ispititori, unii dintre farisei și din irodiani, slujitori ai regelui Irod, au venit cu o întrebare privind acceptarea sau neacceptarea stăpânirii lumești. Dialogul lor cu Iisus a început lingușitor, numindu-L „învățător”, cuvântător al adevărului, nepătimitor și necăutător la fața oamenilor, ci la calea lui Dumnezeu, deși ei nu credeau niciuna dintre afirmațiile pe care le făceau. Captarea bunăvoinței unui presupus adversar făcea parte din strategia oratorică orientală care nici astăzi nu s-a pierdut cu totul. Lauda oponentului are ca scop, în intrigi dintotdeauna, adormirea vigilenței acestuia, avându-se în vedere că omul e supus prin firea sa căzută ispitei slavei deșarte.

Întrebându-L pe Iisus dacă se cuvine a da impozit Cezarului sau nu, fariseii, care au rămas cunoscuți în istorie datorită purtării și grăirii cu două înțelesuri, căutau să-L determine pe Acesta să Își exprime public părerea despre legitimitatea stăpânirii străine asupra Țării Sfinte. Orice răspuns, fie el pro sau contra regimului opresiv, ar fi însemnat linșarea Sa: fie de către romani, dacă El S-ar fi opus plății impozitului, fie de către iudei sau cel puțin de către cei din partida extremistă dacă S-ar fi declarat în favoarea acestui bir care apăsa asupra umerilor fiecărui israelit.

Altădată Mântuitorul poate că le-ar fi răspuns printr-o pildă sau printr-o nouă întrebare, cum mai făcuse, dar acum, în preajma sfintelor Sale Pătimiri, măiestria Sa în retorica omenească se revelează mai mult ca oricând. El îi înfruntă direct, fără să-i menajeze, arătându-le că știe cu cine are de-a face, anume cu niște ispititori. Le cere un dinar, arătându-le că este în cunoștință de cauză în ceea ce privește cele omenești, numind banul cerut la impozit, dinarul, adică echivalentul muncii unei zile din an (Matei 20, 2) și determinându-i pe ei să răspundă cine este cel reprezentat pe acea monedă și care este numele său, de altfel înscris pe acel ban, cântărind patru grame și jumătate de argint. Le arată, fără ca ei să priceapă din prima, că ei se folosesc deja de moneda de schimb bătută cu numele și inscripția Cezarului de la Roma, fie că e acesta recunoscut ori nu ca stăpânitor legitim al țării. Într-un final, după ce Hristos i-a pus pe ei mai întâi să Îi răspundă la două întrebări, le dă replica așteptată, însă nu și cea dorită: „Daţi Cezarului cele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”. Cu acest cuvânt rămas celebru în istorie, i-a trimis înapoi pe ispititori de unde au venit, năucindu-i cu evidența cotidianului și, totodată, provocându-i să nu-și piardă sufletul în prea lumescul zilei. Obligațiile pământești nu împiedică datoriile față de Dumnezeu. Nu există o justificare a neîmplinirii Legii, nici măcar motivată de o presupusă piedică străină, exterioară. Închinarea la Dumnezeu este „în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23-24) și e dincolo de obligații omenești față de stăpâni și stăpâniri trecătoare.

Din păcate, în zilele noastre, cuvintele Domnului Iisus către farisei sunt înțelese tocmai invers, centrul de greutate mutându-se de pe cele dumnezeiești, veșnice, pe cele omenești. Se accentuează viața închinată cezarilor contemporani, percepută ca fundamentul existenței, în timp ce viața dedicată lui Dumnezeu rămâne o chestiune de ordin privat și de o importanță cu totul subiectivă. Ca și odinioară banul de dajdie, azi fiecare oferă „cezarului” din cele ale cezarului contemporan: timp consumat în spațiul virtual, în căutarea eternelor update-uri în tehnologie și în viața mai îndestulată decât oricând altcândva în istorie, dar mai plină de temeri, nemulțumiri și neîmpliniri. Cele ale lui Dumnezeu din viața noastră riscă să se înece în valul de nevoi materiale mereu crescânde. Totuși acestea, prin oboseala pe care o aduc lumii din ce în ce mai secătuite, sunt semne ale neputinței pământești de a rezolva toate problemele. Durerea provocată de o asemenea stare naște paradoxal speranța că ne vom aduce aminte și de cele ale lui Dumnezeu, Care – altfel decât evul vitezei, care ne guvernează azi viața – este răbdător și ne păsuiește, așteptând întoarcerea noastră.