Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Să trecem pe țărmul celălalt. Și, lăsând ei mulțimea, L-au luat cu ei în corabie, așa cum era, căci erau cu El și alte corăbii. Și s-a pornit o furtună mare de vânt și valurile se prăvăleau peste corabie, încât corabia era aproape să se scufunde. Iar Iisus era la partea din spate a corăbiei, dormind pe căpătâi. L-au deșteptat și I-au zis: Învățătorule, nu-Ți este grijă că pierim? Și El, sculându-Se, a certat vântul și a poruncit mării: Taci! Încetează! Și vântul s-a potolit și s-a făcut liniște mare. Și le-a zis lor: Pentru ce sunteți așa de fricoși? Cum de nu aveți credință? Și s-au înfricoșat cu frică mare și ziceau unul către altul: Cine este oare Acesta, că și vântul și marea ascultă de El? (Marcu 4, 35-41) (Miercuri în săptămâna a 14-a după Rusalii)

Potolirea furtunii constituie unul dintre cele mai cunoscute episoade din Evanghelii, fiind tematizată chiar și în Bibliile ilustrate pentru cei mici. Se știe că Mântuitorul, la un moment dat, a certat marea și ea s-a liniștit, provocând o frică sfântă în inimile proaspeților discipoli. Evenimentul s-a petrecut după ce, timp de o zi, Hristos vorbise mulțimilor la malul lacului Galileii, iar spre seară, când Și-a sfârșit cuvântul, a urcat în corabie și le-a cerut ucenicilor să treacă de cealaltă parte a așa-numitei mări, de fapt o întindere de apă cât jumătate din lacul Razelm, de la țărmul Mării Negre. Această mare interioară alimentată de izvoarele Iordanului, aflată într-o depresiune situată între înălțimile Golan și munții Galileii, datorită reliefului și climei deșertice, provoacă la lăsatul serii o serie de curenți care pot deveni periculoși pentru navigație. De altfel, pescarii și navigatorii pornesc după miezul nopții, când vântul nocturn se potolește. 

O astfel de situație se pare că i-a afectat și pe ucenicii Domnului, care desigur că nu ar fi fost prea lesne de acord să pornească la un drum pe mare, noaptea, pentru a o traversa și a fi deja dis-de-dimineață pe malul celălalt. Ne putem imagina însă că, din marele respect pe care au început să-l aibă pentru Domnul Iisus, s-au supus și au pornit în călătoria lacustră. Fiind deja în largul mării, Învățătorul ostenit după o zi bogată S-a așezat în partea din spate a corabiei în timp ce ucenicii navigau. Era o ambarcațiune în care încăpeau în jur de zece, poate cincisprezece persoane atunci când nu transporta nici un fel de marfă. Muzeele cu tematică biblică au reconstituit, pe baze arheologice, acest tip de vase cu pânze. Și, aflați undeva pe la mijlocul lacului, trecând seara și lăsându-se întunericul, s-a oprit fenomenul atmosferic descris mai sus. Valurile au devenit mari din cauza vântului și tot ce e posibil ca apa să fi început să pătrundă în corabie. Adăugând întunericul nopții, desigur că groaza ucenicilor s-a înmulțit. Dar peste toate, domnea suverană tăcerea Domnului, cufundat în somn. În mod alegoric, putem înțelege acest „somn al lui Dumnezeu” ca momentul în care, pe valurile vieții, câteodată suntem năpădiți de griji și ni se pare că Dumnezeu a uitat de noi și nu ne mai ocrotește. Câteodată chiar ne revoltăm și spunem ca psalmistul: „Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te şi nu ne lepăda până în sfârşit.” (Psalmi 43, 25). Dar Dumnezeu nu doarme, ci ne lasă ca să vedem cât de important este ajutorul Lui, mai ales acela pe care noi nici nu-l mai sesizăm. 

Acesta a fost și modul în care au reacționat și ucenicii, ba chiar mai rău. Nu L-au trezit pe Domnul ca să Îi ceară ajutorul, ci mai degrabă reproșându-i că nu Îi pasă că ei pier. Nu aveau încredere că îi putea ajuta. El, Care nu era pescar sau navigator, cum le-ar fi fost de folos? Însă îi irita faptul că Domnul dormea și nu era îngrijorat ca și ei toți. Această atitudine a ucenicilor nu e de condamnat, ci mai degrabă poate să constituie un impuls pentru a căuta și a descoperi de câte ori și noi înșine procedăm la fel cu Cel ce ne stă înainte. Adesea ne pasă dacă cineva nu empatizează cu noi, deși nu strigăm după ajutor. Plecând de la un proverb românesc, dacă și altul ne-ar plânge capra noastră, atunci am fi mulțumiți. Dar Domnul nu S-a îndârjit pe ei, nici nu S-a tulburat cu firea, ci S-a trezit, a certat vântul şi a poruncit mării: „Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare”. Abia apoi, după ce s-a liniștit totul, „le-a zis ucenicilor: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?”. 

Din aceste gesturi simple ale Mântuitorului se înțelege că atunci când Domnul poruncește sau ceartă, se face tăcere mare. Nimeni nu mai are curaj, nici stihiile naturii, nici oamenii, să mai spună ceva. La fel va fi și la Judecata cea veșnică. Este de înțeles că Domnul nu ceartă niciodată din răzbunare, ci din dragoste și atunci când e nevoie, așadar nu procedează ca oamenii, explodând în momente de tensiune. „Pentru ce sunteți așa fricoși?” e mai degrabă o dojană părintească decât un răspuns răutăcios la un reproș la fel de răutăcios. Frica ce i-a cuprins pe ucenici, o frică sfântă, plină de mirare, i-a provocat să problematizeze faptul că în fața lor nu se află un simplu învățător priceput la vorbă, dar necunoscător al tehnicilor de pescuit, navigat, cultivat ogorul. În fața lor e Cineva căruia vântul și valurile I se supun. Însă nici regilor, nici pricepuților la toate, nu li se supune natura. În inimile lor încolțea credința că Dumnezeu S-a odihnit între ei.