Omilia a 39-a - Rostită la litia ţinută la plaga de atunci, cea neobişnuită şi larg răspândită, a morţii

Dacă Îl vom îmblânzi pe Dumnezeu prin mărturisire şi prin pocăinţa cea prin fapte care cumpăneşte căderile noastre, milostivindu-L faţă de noi printr-o smerenie lucrătoare, atunci, pentru că iubirea de oameni a lui Dumnezeu [îndelung] rabdă şi plineşte lipsurile noastre, vom fi sloboziţi acum de urgia aceasta dumnezeiească, şi de moartea aceasta mai înainte de vreme şi generală şi de nimicirea cea totală care vine de la ea.

1. Ioan, teologul cel iubit al lui Hristos, spune: Dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu, şi ceea ce cerem, primim de la El, pentru că păzim poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem (I In. 3, 21-22). Noi însă, care avem o conştiinţă care se osândeşte pe sineşi (Cf. Tit 3, 11), care suntem traşi îndărăt [de] poftele noastre cele rele, care respingem poruncile lui Dumnezeu şi facem înaintea Lui cele spurcate, care ne îmbătăm în fiecare zi şi ne petrecem ziua în vin şi căutăm unde este de băut, noi care ne petrecem nopţile în necurăţia sufletului şi a trupului, care convieţuim cu nedreptatea şi lăcomia, care ne bucurăm de hoţii şi de răpiri, care avem invidie şi ură unii faţă de alţii, care ne ocărâm reciproc, care ne grăim de rău unii pe alţii, care urâm toată virtutea şi învăţarea şi ne aruncăm spre tot chipul păcatului, cum să avem îndrăznire să cerem ceva de la Dumnezeu prin rugăciune şi psalmodie? De unde să aşteptăm să luăm [împlinirea] cererilor de la Dumnezeu, de vreme ce noi respingem voile lui Dumnezeu? Căci, după psalmist, i-a zis Dumnezeu păcătosului: De ce povesteşti îndreptările Mele şi iei legământul Meu în gura Ta? Tu ai urât învăţătura şi ai dat la spate cuvintele Mele. Dacă vedeai un hoţ, i te alăturai şi cu cel desfrânat îţi puneai partea. Gura ta înmulţea nedreptatea şi limba ta împletea vicleşug. Stând, grăiai împotriva fratelui tău şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală. Te voi mustra şi voi pune înaintea feţei tale fărădelegile tale. Pricepeţi acestea cei ce uitaţi de Dumnezeu, ca nu cumva să vă răpească şi să nu aveţi izbăvitor (Ps. 49, 16-22). Aşa după cum şi noi suntem răpiţi astăzi, şi nu este cel ce izbăveşte, nu este cel care să ajute.

2. Dar [veţi zice] că nu fiecare dintre noi are toate chipurile de păcate enumerate mai sus? Însă fiecare dintre noi, prin unul din acestea, sau şi mai multe, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut (Cf. Rom. 3, 12). Şi într-adevăr, fiecare din aceste [păcate] este de ajuns pentru a îndepărta mila lui Dumnezeu şi a atrage mânia Sa. Ce i-a făcut pe israeliţi nevrednici de tablele cele de Dumnezeu lucrate? Nu beţia? Căci urcând Moise în munte, a postit patruzeci de zile şi a vorbit lui Dumnezeu pentru popor. Acolo a primit şi tablele cele nefăcute de mână, scrise cu degetul lui Dumnezeu (Cf. Ieş. 31, 18), şi a coborât, purtând darul pentru israeliţi. Dar pe când era [încă] departe i-a simţit din zarva şi din strigătul cel necuviincios că sunt beţi, şi după ce a zis: Eu aud glas de oameni beţi (Cf. Ieş. 32, 18), judecându-i nevrednici de [tablele] cele făcute şi scrise de însăşi mâna lui Dumnezeu, a spart acele table (Cf. Ieş. 32, 19), i-a înarmat împotriva lor pe cei care nu îşi clătinaseră minţile cu băutura şi nici nu îşi făuriseră un dumnezeu al celor beţi, şi a ucis cu ei mai multe mii, şi astfel l-a îmblânzit pe Dumnezeul celor nebăutori (Cf. Ieş. 32, 27-28). Şi iarăşi urcând, aduce jos alte table, scrise la fel (Cf. Ieş. 32, 15), dar care nu mai erau la fel [cu primele], căci erau din materia cea de jos (Cf. Ieş. 34, 1). Vedeţi dar că beţia era din [Legea] Veche aducătoare de moarte? De câtă osândire este vrednică şi cum îi face nevrednici pe cei care obişnuiesc [să trăiască în beţie] şi de darurile cele de la Dumnezeu şi de viaţa cea prezentă! Beţia este un demon care stă în materie, este stricare a gândurilor, parilizie a trupului, viaţă mai rea decât moartea, pricină a întoarcerii de la Dumnezeu. Iar răul şi mai mare e că este înstrăinare de viaţa cea făgăduită de Dumnezeu: Căci beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 10).

3. Ce [să spunem] despre curvie? A ieşit poporul de atunci al lui Dumnezeu din Egipt cu totul neînarmat, şi îi urmărea mulţime de soldaţi. Şi când au ajuns la mare, unii fugind, alţii urmărindu-i [pe primii], prin puterea şi voia lui Dumnezeu şi prin bastonul şi mâna lui Moise marea s-a despărţit şi pentru unii şi pentru alţii: pentru unii s-a retras, despicându-se la mijloc şi dându-le cale neprimejduită, iar pe cei care îi urmăreau i-a acoperit cu valuri şi i-a aruncat morţi pe acele ţărmuri învecinate. Şi pe cei neînarmaţi i-a arătat întru totul înarmaţi, de vreme ce i-au despuiat [de arme] pe morţii aruncaţi afară [din mare] (Cf, Ieş. 14, 21-30). Iar apoi ce a fost? Au străbătut neînvinşi locuri şi ţinuturi locuite şi nelocuite, biruind pe toţi cei care li se împotriveau. Însă când au căzut în curvie, într-atât au fost învinşi, încât pe dată au pierit atunci în război douăzeci şi trei de mii (Cf, Num. 25, 1-9; 26, 62. Cartea Numeri precizează că au fost douăzeci şi patru de mii). De aceea şi Pavel zice către noi: Nu curviţi, după cum au au curvit unii din ei şi au căzut într-o singură zi douăzeci şi trei de mii (I Cor. 10, 8). Şi dacă Finees, plin fiind de râvnă, nu l-ar fi milostivit pe Dumnezeu, ucigând dintr-o singură lovitură şi pe cel ce săvârşea pângărirea şi pe cea cu care curvea şi stăvilind [astfel] fapta, toţi ar fi murit, cercând tot poporul mânia cea dumnezeiească din pricina fărădelegii curviei (Cf. Num. 25, 7-11). Iar la voi, cine nu ştie că se lucrează această patimă urâtă de Dumnezeu? Dar nu este nimeni care să împiedice, aproape că nici tatăl pe fiu, nici frate pe frate, nici prieten pe prieten. Ba mai sunt unii care împreună lucrează, deşi apostolul spune: Cu unii ca aceştia nici să nu mâncaţi (I Cor. 5, 11). De aceea, toţi suntem vrednici de moarte şi de toată nimicirea.

4. Dar dacă curvia este vrednică de o atât de o asemenea şi de atâta osândă, cu cât mai mult nu va fi pângărirea adulterului? Acesta distruge şi aduce la ruină nu numai unul sau doi, ci case întregi, bunuri întregi, înrudirile după trup şi moştenirile, după ce mai înainte de acestea a umplut sufletele de toată răul şi răutatea. De vreme ce invidia naşte uciderea, pentru că prin ea la început omul a cunoscut cercarea morţii - atunci când Cain a săvârşit uciderea de frate (Cf. Fac. 4, 5-8) -, cum nu va avea [adulterul] dreaptă osândire moartea, sau ceva mai rău decât moartea, dacă există? Şi iarăşi, cât de mult îl întărâtă furtul pe Dumnezeu? În vechime Ahar a fost singurul care a furat, [dar] toată oastea a suportat lovitura până când, după ce au căutat [vinovatul], l-au scos din mijlocul [lor] omorându-l cu pietre (Cf. Iosua 6, 18-19; 7, 1-26 (LXX)).

5. Toate acestea s-au scris spre mustrarea noastră (Cf. I Cor. 10, 11), ca nu [cumva] căzând şi noi în aceleaşi păcate, să suferim aceleaşi osândiri, sau chiar mai rele. Căci fiind noi învredniciţi de dumnezeiasca cercetare mai mult decât poporul acela, suntem vrednici şi de bătăi mai mari dacă nu ne păzim [să rămânem] deasupra relelor oprite de Dumnezeu. Căci zice Apostolul: Dacă s-a adeverit cuvântul spus prin îngeri, şi toată călcarea de poruncă şi neascultarea şi-a primit dreapta răsplătire, cum vom scăpa noi dacă vom fi nepăsători la o astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei care au ascultat-o, împreună mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni, şi cu puterile cele de multe feluri şi împărţite ale Duhului, după voia Lui (Evrei 2, 2-4).

6. De aceea Anania şi Safira, care [totuşi] au furat nu dintr-ale altora, ci dintr-ale lor, au fost daţi morţii de Petru, sau mai degrabă de Dumnezeu, din pricina minciunii – care întotdeauna însoţeşte furtul (Cf. Fapte 5, 1-10). Către [Acest Dumnezeu] zice profetul David: Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna (Ps. 5, 6). Iar Pavel l-a predat satanei pe curvarul acela din Corint (Cf. I Cor. 5, 5) şi le porunceşte corintenilor, scriind: cu unul ca acesta nici să nu mâncaţi (I Cor. 5, 11). Şi nu i-a arătat dragoste până ce acela, depărtându-se de fapta cea rea, nu a arătat pocăinţa prin fapte (Cf. II Cor. 2, 6-8). Iar către cel lacom, care, după ce i-a rodit ţarina din belşug, nu a dat celor care nu aveau, ci şi-a mărit hambarele, ce spune Domnul în evanghelii? Nebune, în noaptea aceasta vor cere sufletul tău de la tine. Iar cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi? (Lc. 12, 20). Şi ca să nu socotească cineva că osândirea aceasta este [doar] împotriva unuia oarecare, adaugă: Aşa se întâmplă cu cel care îşi adună comori sieşi, şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu (Cf. Lc. 12, 21). Şi totuşi, bogatul acela nu s-a îmbogăţit din nedreptate. Căci cum a nedreptăţit, dacă i-a rodit ţarina îmbelşugat? Însă pentru că nu s-a folosit bine de bogăţiile [date] de Dumnezeu şi nici nu s-a îmbogăţit în Dumnezeu prin împărţirea [bunurilor], s-a făcut vrednic morţii, nimic câştigând din bogăţie. Dar între noi sunt unii care au în casele lor nu doar lucruri dobândite în chip drept, ci şi lucruri răpite de la cei săraci; unii ca aceştia iubesc lăcomia, care după Pavel este a doua idolatrie (Cf. Col. 3, 5), şi sunt bolnavi de iubirea de arginţi, care este cauza tuturor relelor (Cf. I Tim. 6, 10). Şi [sunt aşa] nu numai cei de vază de la noi, ci şi comercianţii. Căci câte pagube nu mai născocesc negustorii cei de pe la noi şi alţi comercianţi celor care cumpără [de la ei]? Căci aceştia, atunci când pot, nu se folosesc nici de măsuri şi nici de greutăţi corecte!

7. Pentru acestea şi pentru unele asemenea suntem pedepsiţi şi vom mai fi pedepsiţi. Căci pe de o parte dorim şi căutăm dezlegarea de împresurări, dar pe de altă parte adăugăm căderile pentru care suntem pedepsiţi. Vreţi să vedeţi cât de mare rău este excesul (lăcomia)? Cunoaşteţi aceasta din bătaia pe care o suferim acum! Căci [dacă] sângele, care e unul din elementele trupurilor, este în exces, atunci, după cum vedeţi, aduce moartea celor [care stau] să moară. Aşadar, după cum în cazul trupului, excesul strică trupul, la fel şi în cazul sufletului, excesul-lăcomie strică sufletul şi îl omoară, izgonind de la el harul lui Dumnezeu, care este viaţa mai dumnezeiască. Şi o astfel de moarte a sufletului precede întotdeauna moartea trupului care survine în urma părăsirii de către Dumnezeu. Pentru că şi la început moartea a intrat în lume din pricina păcatului (Cf. Fac. 2, 17) şi a respingerii dumnezeieştii porunci, însă omul nu a murit îndată după călcarea poruncii, fiindcă Dumnezeu i-a dat timp de pocăinţă.

8. [Dumnezeu] putea crea toţi oamenii deodată din cele ce nu sunt (Cf. Fac. 1, 26-27; 2, 7), pentru că şi pe îngeri, arhangheli, începătorii, puteri, stăpânii, domnii, heruvimi, serafimi, tronurile cele mai de sus, numai [i-] a gândit, şi gândul lucru s-a făcut (A se vedea nota din ed critică: PG 36, 629 A) şi toţi au fost creaţi. Putea aşadar ca într-un anumit moment al timpului să facă neamul tuturor oamenilor, şi iarăşi, într-un singur moment oarecare al timpului putea să-i şteargă de pe pământ prin moarte, după cum a făcut şi la potop, când l-a păzit numai pe Noe cu copiii săi pentru naşterea celui de-al doilea neam (Cf. Fac. 6,5). Dar nu a voit aceasta din iubire de oameni. Căci a iconomisit ca fiecare dintre noi să vadă la altul, sau mai degrabă la mulţi alţii, atât dintre [rudele] noastre după sânge, cât şi la cei ce nu-s ai noştri, că moartea va veni să apuce în chip de neocolit, pentru ca prin vederea ei să fim duşi la pocăinţă şi la îngrijirea de cele de după moarte. Şi pentru că acum ne vede trăind întru totul nepocăiţi, şi neavând nicio grijă pentru cele viitoare, aduce cu dreptate moartea aproape peste toţi laolaltă, nesuferind ca noi să trăim în rău şi în păcat continuu. Şi aceasta este cea din urmă plagă [adusă] aici asupra păcătoşilor, după cum am fost învăţaţi din plăgile egiptenilor (Cf. Ieş. 11; 12, 29-30).

9. Este cu putinţă ca şi din felul acestei drepte pedepsiri să înţelegem cât de mult am păcătuit lui Dumnezeu. Căci atunci când pedepseşte omul, este posibil ca şi fără o dreaptă pricină şi pentru nişte greşeli mici, cel care a greşit să sufere o pedeapsă mare, din pricina lipsei de discernământ sau a asprimii celui care pedepseşte. Însă iubirea de oameni cea preaînaltă nu se mişcă spre o astfel de furie şi spre aducerea de lovituri aducătoare de moarte decât dacă săvârşim păcate mari, şi dacă, după ce le săvârşim, rămânem nepocăiţi.

10. Să recunoaştem din aceasta, aşadar, fraţilor, mulţimea şi mărimea greşelilor noastre, şi să se întoarcă fiecare de la cugetările lui cele trupeşti şi să se îndrepte către Domnul. Să ne pocăim din suflet, să ne lepădăm de obiceiul cel rău şi de cugetarea cea iubitoare de păcat, ca să oprim dumnezeiasca mânie şi să o întoarcem spre milă. Să vindecăm răutatea noastră, ca să nu pierim din pricina răutăţii. Să-i imităm nu pe cei ce au fost nimiciţi de potop, ci pe cei din Ninive, care au fost mântuiţi prin pocăinţă. Aceia, neînţelegând atunci din multe pilde dumnezeiasca iubire de oameni, totuşi au strigat către Dumnezeu neîncetat şi s-a întors fiecare din calea răutăţii lui şi din nedreptatea mâinilor lui, zicând: Cine ştie, [poate] Dumnezeu se va răzgândi şi se va întoarce de la urgia mâniei Sale şi nu vom pieri? (Iona 3, 8-9 (LXX)) Noi [însă] ştim şi de la aceia înşişi, şi de la mulţi alţii că a văzut Dumnezeu faptele lor, că s-au pocăit şi s-au întors, şi S-a răzgândit şi Dumnezeu în privinţa relelor pe care a spus că le va face lor şi nu le-a făcut (Iona 3, 10). Dar acolo Iona era cel care vestea şi ameninţa. Şi ceea ce e lucru şi mai mare e că nici nu i-a tras spre pocăinţă şi nici nu le-a vestit mila [acest] Iona care a coborât în Iope din Iudeea şi de acolo a trecut în talazul mării, în care a şi fost înghiţit de un chit, şi după trei zile a fost dat afară către Ninive şi le-a vestit [primejdia] (Cf. Iona1, 2 – 3, 4).

11. Iar aici, cu cât mai mult este decât Iona? Căci Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu Cel mai înainte de veci, al cărui tip era Iona, a coborât din ceruri, după cum acela a coborât în Iope. Şi a fost dat cercărilor şi pătimirilor, după cum Iona a fost dat valurilor mării, iar prin moarte S-a coborât în cele mai de jos ale întregului pământ (Cf. Efes. 4, 9), la iad, după cum şi acela a fost înghiţit de un chit, şi a înviind treia zi de acolo, a făgăduit celor care se pocăiesc împărăţia cea cerească şi ne-a arătat lămurit şi ne-a vestit nouă tuturor faptele pocăinţei, pe care dacă le vom respinge, vom fi daţi cu dreptate unei morţi nesuferite.

12. Nesuferită este aşadar moartea, şi când se întâmplă şi când este aşteptată, dar cu mult mai nesuferită este neîntoarcerea de la păcatele noastre, căci aici ea măreşte pedeapsa, iar după [viaţa aceasta] ne trimite în pedepse nesfârşite, pe care fie ca nimeni dintre noi să nu le încerce! Căci dacă cele înfricoşătoare de aici ni se par de nepurtat, deşi sunt trecătoare şi ating doar trupul, atunci cum sunt celelalte, care împreună cu trupul, pedepsesc şi sufletul şi care nicicând nu au vreo nădejde de izbăvire? Dar noi să ne pocăim, fraţilor, şi să ne întoarcem, arătând, cu fapta şi cu cuvântul, pocăinţa. Şi să cădem către Dumnezeu cu inimă zdrobită, zicându-i: Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri şi nici cu urgia Ta să mă pedepseşti (Ps. 37, 1), ci fă cu noi după mila Ta, iar nu după cum suntem noi vrednici. Căci după cum slava Ta este nemăsurată, aşa şi mila Ta! [Domnul] este aproape de cei ce îl cheamă, însă nu numai cu gurile, ci strigă şi cu cugetul, întorcându-se către El prin faptele şi obiceiurile lor.

13. Întoarceţi-vă către Mine, şi Mă voi întoarce către voi (Zah. 1, 3), zice Domnul, şi fărădelegile voastre nu le voi mai pomeni (Cf. Evrei 8, 12. Cf. Evrei 10, 17). Dacă noi vom fugi de acestea întru totul şi fără chip de întoarcere, sau dacă Îl vom îmblânzi pe Dumnezeu prin mărturisire şi prin pocăinţa cea prin fapte care cumpăneşte căderile noastre, milostivindu-L faţă de noi printr-o smerenie lucrătoare, atunci, pentru că iubirea de oameni a lui Dumnezeu [îndelung] rabdă şi plineşte lipsurile noastre, vom fi sloboziţi acum de urgia aceasta dumnezeiească, şi de moartea aceasta mai înainte de vreme şi generală şi de nimicirea cea totală care vine de la ea, iar în veacul ce va să fie ne vom învrednici de viaţa cea fără de moarte, spre slava Unuia Dătătorului de viaţă, Hristos, Căruia I Se cuvine slavă, putere, cinste şi închinăciune, dimpreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Duhul cel de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: urgie, moarte, credinţa, pedeapsă, păcat

De la același autor

Ultimele din categorie