Text și context

Aidoma tuturor celorlalte și pericopa evanghelică din această duminică vine să vorbească despre valori. Despre material și spiritual și raportarea la cele două. Cele două scene, marcate de elementul de comun de tranziție, anume moartea, vin să vorbească despre modul în care viața pământească o influențează pe cea veșnică, dar și despre alte lucruri interesante. 

Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

Narațiunea se deschide cu o imagine cu puternic impact emoțional. Un om bogat, mereu vestimentat în haine prețioase, e prezentat făcând ce știe el mai bine. Petrecând. Veselindu-se cu prietenii săi. Dincolo, pe celălalt versant social e prezentat Lazăr. Săracul. Plin de bube, flămând. Cerșind și dorindu-și să aibă parte măcar de firimiturile care rămâneau de pe urma faimoaselor ospețe. Spre deosebire de celălalt, nu are prieteni. Cel puțin aparent. În realitate, se bucură de atenția unor făpturi capabile de multă afecțiune. Câinii. Ei sunt cei care vin și îi ling rănile. Îi împlinesc nevoia de empatie și dragoste. Așa cum doar animalele care sunt la rândul lor hăituite și părăsite știu să o facă.

Lumea de dincolo

Un element comun al vieții celor doi, probabil singurul, vine să inverseze situația. Moartea. Amândoi trec prin experiența ei. Apoi, săracul, al cărui nume ne este împărtășit ajunge în „sânul lui Avraam”. Bogatul, chemat să îndure realități subpământene. În durerea și suferința sa, cel care fusese bogat caută ajutor. Iscodește cu privirea, cu nădejdea că va descoperi chipuri cunoscute. Părintele Avraam și săracul vin să-i dea speranță. Îl abordează pe cel dintâi, cerându-i să poruncească celui din urmă să-i ostoaie setea. Precum se poate lesne vedea, omul păstrează încă, chiar și în iad, apucăturile unui om bogat care-i persiflează pe cei din jur. Îi tratează de sus. „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”, îi spune el marelui personaj biblic. De parcă ar fi rudenii, ori s-ar cunoaște de când lumea. Cu eleganță, Avraam îi răspunde totuși. Îi arată că lucrurile se întâmplă după o logică bine definită. Cât a fost în viață, a avut parte de toate desfătările. În partea cealaltă, Lazăr s-a chinuit și a fost privat de elemente minime ale confortului cotidian. Acum, ambele vieți primesc o formă de compensare, s-ar putea spune. Întru eternitate. Ba mai mult, între cele două medii s-a iscat o prăpastie de netrecut. Dacă pe pământ, bogatul fusese cel care clădise o prăpastie între el și sărac, refuzând măcar să remarce existența lui, de această dată el nu mai este stăpân pe situație. 

Resemnat cu răspunsul, face totuși o ultimă încercare. Vrea să fie grijuliu, generos și prevenitor. Cere ca Lazăr să-i viziteze familia, spre a-i preveni cu privire la ce li se poate întâmpla. Să-i ajute să-și schimbe viața. Din păcate, și aici se izbește de un refuz. Instrumentele prevenitoare sunt deja la dispoziția lor: Moise și proorocii. De ce ar asculta mai mult de un amărât a cărui existență abia au sesizat-o cât a trăit, decât de oamenii care au amprentat puternic istoria Poporului Ales. 

În loc de concluzii

Pericopa evanghelică a acestei duminici spune multe cititorului de astăzi. Ne invită pe fiecare dintre noi la introspecție. La schimbarea vieții și redescoperirea adevăratelor valori. A celor neperisabile. La dobândirea eternității, prin săvârșirea cotidiană a binelui. De-o vom face, ne vom bucura împreună cu Lazăr. De nu, nu vom avea cuvânt de dezvinovățire. Îndrăzniți!