Păcatul este o călcare a legilor vieții; introducerea în viață a unui dezechilibru consimțit de minte. Dacă urmează mereu așa, mintea slăbește și nu mai poate stăvili dezechilibrul din ce în ce mai mare care invadează spațiul vieții cu spectrele sinistre ale morții pe picioare (Apocalipsa 3, 1).

Păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci sunt ghearele haosului în grumazul realității, o pândire a nimicului care vrea să înghită în sine toate câte sunt.

Părinții au zis că singura noastră avuție cu adevărat sunt păcatele. Căci după ei, nu ești proprietarul decât al lucrului pe care l-ai făcut din nimic. Iar împlinind condiția asta, din nimic Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul.

Deci, de drept, omul nu e al lui însuși, nici al altui om, ci al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, păcatul, al cărui autor este, îl reclamă pentru el și i se ține de urmă, ca proprietate de drept – balast de accident – care poate duce pe om până la starea să se lepede de Dumnezeu și să-I stea împotrivă, ca un creator al unei teribile noutăți – păcatul – fără să bage de seamă că printr-asta se întoarce, cu ispravă cu tot, sub amara tiranie a neantului, adică a haosului de tot felul și în toate privințele și poate că pentru totdeauna.

Asta-i noutatea grozavă, că omul a putut să facă ceea ce Dumnezeu nu poate, adică răul. Faptul că, după judecata tuturora, pe cei păcătoși îi închide în chinurile haosului veșnic, nu e o răzbunare din partea lui Dumnezeu, ci o consfințire a libertății și a deciziei viciate a omului, pentru ca acesta să fie împreună cu creația sa iubită – păcatul – în infinitul eternității.

(Părintele Arsenie Boca – Mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 127)