Cererea milei lui Dumnezeu cu durerea inimii până la sfâşiere ne scapă şi de împrăştiere. Şi de s-ar întâmpla aceasta măcar pentru câteva clipe din când în când, descoperindu-ne omenescul actualizat din întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, producător de simţire umană, ar fi de mare ajutor pentru creşterea noastră duhovnicească.

Fără un Dumnezeu personal n-ar exista putinţa unei continue sensibilizări a omului, pentru că nu I-am cere mila cu sentimentul că ne-o poate da; cu sentimentul că El însuşi este plin de milă faţă de noi, sau izvorul milelor.

Chiar oamenii care nu ştiu de milă, nu sunt oameni adevăraţi. Iar organul sufletesc prin care simţim mila şi devenim miloşi e inima. Ea e puntea simţitoare între persoană şi persoană, prin ea dăm mila, dar şi simţim mila lui Dumnezeu. Omul cu inima împietrită e omul fără inimă, omul în care nu mai funcţionează acest organ. Când el se înviorează, se simte străpuns în învârtoşarea lui, dar nu se poate simţi deplin străpuns decât în întâlnirea cu Dumnezeu cel milostiv. El ne înmoaie inima prin mila Lui. Prin străpungere de această milă, ea recâştiga simţirea lui Dumnezeu şi simte îndemnul să-L preamărească pentru ea şi să-I mulţumească. Iar această simţire îl scapă pe om de orice împrăştiere a gândurilor lucruri mărginite, impersonale, care îl coboară în planul închis, monoton al unor scurte plăceri egoiste, sau al unor nemulţumiri fără importanţă.

(Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică: notele de subsol ale filocaliei românești, II, Editura Doxologia, 2013, p. 40)