Voi fi şters, oare, de pe faţa lui, când vieţuirea pe acesta se va încheia, dispărând în neant ca toţi ceilalţi?

Printre lucrurile necuprinsei creaţii mă văd şi pe mine – omul. Cine sunt eu? De unde sunt eu? Care-i cauza aflării mele pe pământ? Care-i scopul vieţii mele pământeşti, a acestei călătorii scurte, istovitoare şi extenuantă în raport cu tine însuţi, în comparaţie cu veşnicia… Apar în această lume inconştient, fără a avea vreo contribuţie la aceasta, ca mai apoi să plec din ea împotriva voinţei mele, într-un mod nesigur şi neprevăzut.

Nu ştiu ce se va întâmpla cu mine, peste o zi sau peste un minut. Totdeauna întâlnesc ceva neaşteptat. Mereu mă aflu sub influienţa unor circumstanţe şi situaţii de care sunt condiţionat.

O viaţă petrecută în zadar te face pradă unor asemenea cugetări. Însă ele nu pot fi ascunse de Creator.

Modalitatea trecerii mele prin viaţa pământească e înspăimântătoare şi ea se numeşte moarte. Noţiunea de moarte este legată de cea a întreruperii existenţei; însă, în interiorul meu există în mod involuntar convingerea că eu sunt nemuritor.

Mă simt nemuritor şi toate acţiunile mele vin în concordanţă cu acest simţământ. Cei care mor acţionează în acel moment ca nişte trecători , ca unii care se strămută şi nu ca unii care sunt sortiţi unei totale dispariţii.

Omul este o taină pentru sine însuşi. Oare această taină va fi pecetluită şi nu există nici un mijloc pentru a fi descoperită? Da! A pecetluit-o pentru om păcatul şi căderea.

Omul e lipsit de adevărată discernere şi cunoaştere. Atâta timp cât mă aflu în propria-mi cădere, tot atât şi taina – omul – va rămâne pentru mine neexplicată, căci raţiunea mea stricată, bolnavă şi orbită de minciună nu are capacitatea de a o descoperi.

Taina – omul – se deschide în măsura accesibilă şi benefică pentru noi de Dumnezeu care a luat chipul omului, de Domnul nostru Iisus Hristos, „Întru care sunt toate visteriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei ascunse”.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre om, Editura Egumeniţa, 2007, p. 15-16)