Omul împrăștiat se aseamănă unei case fără uși și fără zăvoare: nicio comoară nu poate fi păzită într-o astfel de casă; ea e deschisă pentru hoți, tâlhari și desfrânate. Viața împrăștiată, plină de griji lumești, îi aduce omului slăbănogire, la fel ca îmbuibarea cu mâncare și băutură (Le. XXI, 34). Un asemenea om este țintuit de pământ, e prins numai cu cele vremelnice și deșarte; slujirea lui Dumnezeu devine pentru cel împrăștiat un lucru de mâna a doua; însuși gândul la această slujire e pentru el sălbatic, plin de întuneric, nesuferit de apăsător. 

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2000, p. 43)