Viața nu poate fi trăită fără dragoste, iar unde nu este dragoste, este chin. Noi suntem ființe care trebuie să-și închine inima cuiva: dacă o închinăm cuiva aici pe pământ, vom fi totdeauna întristați și nu vom agonisi, în schimb, ceea ce îi dăm. Ne trebuie un sprijin statornic.

Dacă ne închinăm inima naturii vii sau moarte, aceasta iarăși nu ne va dărui ceea ce căutăm, căci în toate acestea vedem neajunsuri și domnește oarecare deșertăciune. Ne-am despărțit de Izvorul vieții, Domnul, și ne-am întors spre noi înșine. Dacă suntem uniți cu Izvorul Vieții, avem toate: pace, bucurie, mângâiere și negrăită iubire.

Așa și părinții noștri, care ne-au dăruit iubire, ne cer cu îndreptățire să le întoarcem dragostea. Dacă le întoarcem iubirea pe care ne-au dăruit-o, atunci nimic nu ne poate dezbina. Suntem atunci una, uniți într-un cuget. Ceea ce ei doresc, doresc și eu, și invers. Este totdeauna armonie; pacea și liniștea domnesc. Dar pentru că suntem în arena de luptă, atunci suntem totdeauna în neliniște și în conflicte.

Și Tatăl nostru Cel ceresc vrea de la noi același lucru pe care îl doresc și părinții noștri pământești: copiii să fie mulțumiți, în pace, liniștiți și buni. Dar Tatăl Ceresc așteaptă și mai mult: să fim părtași la bogăția Lui – iubirea, căci El asta vrea. Așa ne înălțăm mai presus de ocară și jignirile nu ne mai afectează. Și oricum am fi jigniți, iertăm totul.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, pp. 162-163)