Dacă nu ar fi harul lui Dumnezeu, niciunul dintre păcătoși nu s-ar îndrepta spre Dumnezeu, deoarece capacitatea păcatului de a ne întuneca ne leagă de mâini și de picioare. Însă timpul și locul acțiunii harului se află doar aici: după moarte, rugăciunile Bisericii pentru păcătoșii pocăiți pot avea efect doar asupra acelora care au dorința în suflet, lumina faptelor bune pe care le aduc cu ei din această viață, precum și asupra acelora de care se poate prinde harul Duhului Sfânt sau rugăciunile rodnice ale Bisericii. Păcătoșii nepocăiți sunt, fără îndoială, fiii pieirii.

Ce să-mi spună mie experiența atunci când mă aflu în adâncul păcatului? Uneori o zi întreagă mă chinui și nu mă pot apropia cu toată inima, pentru că păcatul mă îndârjește, făcând de neatins pentru mine milostivirea lui Dumnezeu: eu ard în foc și rămân de bunăvoie în el, pentru că păcatul mi-a încătușat puterile, iar eu, ca un încătușat în lanțurile interioare, nu mă pot ruga lui Dumnezeu, până când Dumnezeu, văzând neputința și smerenia mea, și lacrimile mele, Se va milostivi de mine și-mi va trimite pe Duhul Său cel Sfânt. Nu în zadar omul, supus greșelilor, este numit prizonierul căderii în păcat.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cum ne mântuiește Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2012, p. 12)