Opinând despre moarte

Ca oricare altă temă majoră a vieții și ideea morții comportă mai multe puncte de vedere între oameni, fie ca atitudine în fața ei, fie ca părere exprimată despre ea, în funcție de scopul fixat în viață, de convingeri, de conduită, de religie, de vârstă etc.

Cum este când o să murim? Iată o întrebare al cărei răspuns nu putem decât să-l intuim. Umanitatea întreagă s-a străduit din răsputeri să răspundă unei astfel de întrebări și poate că nici o alta temă a acestei vieți nu a consumat mai multă cerneală pentru a i se găsi o unanimă și acceptabilă rezolvare și cu toate acestea, necunoscutul ei încă ne mai bântuie. Răspunsurile la ideea morții variază între indivizi de la grupuri de psihologie, filosofie și sociologie, până la comunități bisericești, organizații mediatice, cluburi civice și instituțiile medicale. Această problemă stârnește prin modul simțirii ei cele mai diverse și cele mai contradictorii puncte de vedere, după cum, poate reprezenta și un puternic imbold spre inițierea unor legături trainice, uneori până dincolo de mormânt, căci în fața morții se unesc chiar și cele mai antagonice conștiințe.

În ciuda acestui interes rămâne, totuși, foarte dificil, pentru mulți dintre noi, să vorbim despre moarte, din cel puțin două motive. Mai întâi dintr-un motiv psihologic sau cultural pentru care subiectul morții este tabu. Simțim, probabil, numai în subconștient că venind în contact cu moartea, în orice fel și sub orice formă, ne confruntăm oarecum cu prospectul propriei noastre morți, care ne devine astfel mai aproape, mai reală, mai de neocolit. Nu se poate ca trupul însuflețit al unui seamăn să nu smulgă măcar în treacăt, un gând la efemeritatea vieții și să nu ne ducă fulgerător în preajma momentului propriei noastre morți. Într-un fel anume fiecare și-a zis, măcar odată în viață: „Și mie mi se va întâmpla!”. Tot la acest nivel apare și ideea că a vorbi despre moarte marchează o altă posibilitate indirectă de a ne-o apropia, un mijloc de acomodare mentală cu ea. De aceea, pentru a ne scuti pe noi înșine de un astfel de traumatism, mai bine decidem subit să ocolim cât mai subtil subiectul.

Al doilea motiv pentru care se consideră dificil să se discute despre moarte este de natură, oarecum, lingvistică. Majoritatea cuvintelor folosite în lexicul mondial, redau prin ele însele diferite experiențe umane. În cazul cuvântului moarte, ceva stă dincolo de experiența conștientă a multora dintre noi, pentru simplul motiv că nu am trecut niciodată prin ea. Așa au apărut formele plastice de exprimare a morții, comparații, analogii și diverse forme surogat de transpunere a ei. În orice caz, șirul acestor analogii au o constantă comună ele întâlnind-se în ideea că moartea este anihilarea experienței conștiente pentru totdeauna și de aceea este comparată cu un „somn” sau cu „adormirea conștientului”.

 Există, totuși și viziuni care resping ideea că moartea este încetarea conștiinței. Potrivit acestor tradiții, un anumit aspect al ființei umane continuă să fie conștient chiar și după ce trupul fizic încetează să mai funcționeze. Acest segment persistent a fost numit în diferite feluri, cel mai adesea fiind recunoscut prin termenii de: suflet, psihic, minte, spirit, eu, ființă, conștiință etc. Însă, indiferent cum a fost el denumit, centrală rămâne ideea că, potrivit acestor viziuni, moartea nu a mai fost privită doar ca o satre de maximă spaimă și tortură prin care ne întoarcem în neant.

Putem spune, astfel, că diferențele esențiale ale indivizilor în fața morții se înscriu în aceste doua accepțiuni: una prin care totul sfârșește în moarte și una prin care moartea nu reprezintă decât trecetrea la un alt nivel de viață.

Deși, la prima vedere, par egale ca însemnătate, totuși, cele două viziuni esențiale în fața morții ascund în spatele lor două atitudini, diametral opuse, cu privire la viață. Astfel, potrivit celor care văd moartea ca pe un sfârșit definitiv a tot ceea ce înseamnă ființa umană, viața devine singura plăcere, singura modalitate de a te exprima ca individ rațional. De aceea, pentru ei nu există consecințe a faptelor, nu există răspundere și responsabilitate eternă, pentru că tot ceea ce contează nu este altceva decât ceea ce trăiesc aici și acum. În consecință urmăresc potențarea la maxim a propriilor simțăminte printr-o experimentare acerbă a celor mai necunoscute experiențe ale vieții telurice. Norma de viață a celor ce privesc moartea ca pe un sfârșit necruțător, nu este alta decat dictonul antic: „Ebitte, bibite, post mortem nulla voluptas” (să mâncăm și să bem, după moarte nu mai există nicio plăcere).

În paralel, dar si diametral opus acestor concepte hedoniste se desfășoară, mai mult tainic, dar nu invizibil, viața celor care consideră că moartea nu are ultimul cuvânt de zis în existența lor efemeră. Potrivit gândirii lor, moartea nu este decât un accident apărut pe traiectoria înaintării omului în propria desăvârșire. Este cea mai neplăcută experiență ce îi este dat să o trăiască și cu toate acestea, nu înseamnă deloc că moartea poate anihila și reduce sub lespedea rece a mormântului valoarea fără egal a celei mai minunate minuni a universului: persoana umană. Tragedia morții se consumă în nemiloasa-i ei acțiune de a desparți pe cele ce prin fire nu pot sta decât împreună, de a separa trupul de suflet, pentru o vreme. Însă, pentru ei, niciodată moartea nu va putea să ucidă scânteia de viață divină suflată în fața omului prin actul creației sale și care este sufletul său dat să trăiască veșnic. Tocmai de aceea scopul vieții acestor persoane nu este altul decât maxima înțelepților antici: „ucide-l pe cel ce te ucide”, înțelegând prin aceasta adevărul prin care chiar și moartea își are „moartea” ei.

Ca o constantă specifică a neamului nostru, moartea este trăită în cel mai firesc și în cel mai neînspăimântător mod. Românul a știut dintotdeauna să-și îmblânzească moartea făcându-se vecin cu ea, trăind în maxima apropiere de ea, intuind că moartea e un mare bine atunci când prin ea omul, cu gândul îndreptat spre Veșnicie – patria și destinația lui definitivă – poate ajunge mai repede și mai direct la bunătățile cele fără de sfârșit. Până la urmă, în ecuație hristică asumată, nici nu știm exact cine pe cine urmărește: moartea viața sau viața moartea. Căci dacă este să ne luăm după grozăvia morții și după trofeele ei, viața, pe zi ce trece este tot mai mult înghițită de moarte. Observăm totuși, că în lăcomia morții și neobositul ei efort de a ucide viața, rămâne cu „talpa morții” spartă, de vreme ce înfulecând necontenit din viață nu reușește nicidecum să o consume definitiv. Ca atare, simplu, putem trage concluzia că mai mult mănâncă viața din moarte decât moartea din viață, pentru că moartea aduce prin sine mai multă viață, iar viața crescând prin eforturile morții niciodată nu odrăslește din sine moarte, ci dimpotrivă, tot mai multă viață.

Este posibil ca pe acest fond al înțelegerii morții diferențele de opinie să se majoreze evident, mai ales că astfel de gânduri nu pot încăpea decât în persoane, nu în indivizi, dar aceasta nu înseamnă că-i mai puțin adevărat. Dimpotrivă!

De la același autor

Ultimele din categorie