În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, ridică-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, s-a ridicat și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale. (Marcu 10, 46-52) (Luni în săptămâna a 32-a după Rusalii)

Atât în duminica a 31-a după Rusalii, cât și în lunea a 32-a, la Evanghelia zilei se tematizează același eveniment: al vindecării orbului Bartimeu de către Domnul. Însă dacă duminică se citește din Evanghelia de la Luca (18, 35-43), luni este reluată pericopa în varianta ei de la Marcu. Cele două texte diferă puțin, potrivit lui Luca evenimentul întâmplându-se la intrarea lui Iisus în cetate, iar potrivit lui Marcu, la ieșirea din ea, după ce zăbovise puțin în străvechiul oraș. Luca menționează în plus că orbul s-a interesat despre zarva ce se iscase pe cale. Aflând că trece Iisus, a început să strige după mila Domnului, deși era certat să tacă. Marcu expune mai amănunțit modul în care Domnul, auzind strigătul orbului, S-a oprit și a cerut însoțitorilor să-l aducă pe orb, iar atunci ucenicii au zis năpăstuitului: „Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă”. Tot Marcu surprinde cum orbul a lepădat haina de pe el și a sărit în picioare, mergând spre Iisus. De aici încolo cele două povestiri merg cap la cap și aflăm că Iisus l-a întrebat simplu: „Ce voiești să-ți fac?”, iar orbul a răspuns: „Doamne, să văd iarăși”. Așadar, orbul văzuse cândva, iar beteșugul lui nu era unul din naștere. Atunci Iisus i-a zis: „Mergi, credința ta te-a mântuit”, iar orbul îndată a văzut. Domnul nu îi spune „Vezi!”, cum citim la Luca, ci „Mergi!”.

Să revenim puțin la textul de la început și să îl aplicăm ipotetic în viața fiecăruia. Orbul de pe cale este chiar unul dintre noi, orbit de prea multe greutăți, părute sau reale, care îl determină să nu mai vadă calea către Dumnezeu. Necazurile îl pun la pământ, cerșind mici ajutoare de la cei din jur. Deseori ne surprindem pe noi înșine răpiți de grijile cotidiene care ne fac să credem că ele reprezintă însăși realitatea. Jos, zăcând ca orbul care odinioară văzuse, dar acum percepea realitatea doar auzind zgomote nedefinite, uneori întrevedem și noi speranța, mai simțim câte o adiere de prospețime. Aceasta vine atunci când Dumnezeu trece pe drumul Său obișnuit, pe lângă noi. Pe același drum pe care și noi ar trebui să mergem, nu să stăm. Drumul lui Dumnezeu se intersectează cu al nostru atunci când primim o mică bucurie, când ne iese în cale o persoană iubită, când auzim câte un cuvânt frumos de la aceasta. Iar atunci noi, ca orbul, simțim că se schimbă ceva în jur, că în aglomerația chinurilor noastre se adaugă și altceva pe care încă nu știm să-l definim. Poate nu ne dăm seama că Dumnezeu ne trimite câte un mesaj, dar simțim că nu e totul doar chin și greutate și atunci strigăm din inimă: „Doamne, ajută-ne, că numai Tu poți să mai alungi durerea orbirii”. Atunci Hristos aude, îi trimite pe ucenicii Săi, oamenii cu gânduri bune care ne spun: „Îndrăznește și cere, că Dumnezeu te ascultă”. Acești trimiși sunt poate preoții duhovnici care ne îndeamnă să avem curaj și să cerem de la Domnul ajutor. Iar atunci sărim ca orbul, ne lepădăm haina de doliu pe care o purtăm de prea multă vreme și alergăm către El. Deja nu mai stăm, ci mergem. Dar nici nu ne dăm seama de asta. Și Dumnezeu întreabă: „Ce vreți de la Mine?”, iar noi răspundem: „Să mergem”. El la rândul Său răspunde:  „Dar mergeți deja, iată, credința v-a mântuit”. Astfel mergând, de fapt ne dăm seama că vedem și calea. N-am fost niciodată orbi, dar privind prea mult spre pământ, am crezut că negrul din fața ochilor e semnul orbirii.

Românii utilizează adesea o expresie stranie: „Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”. Înțelesul ei este greu de explicat. Este ca și cum din cauza multor sfinți, a unor intermediari, nu mai reușim să ajungem la Însuși Dumnezeu. Expresia este adevărată și falsă în același timp, dar nu se referă la sfinții din calendar și din icoane, ci la sfinții vii, la cei prin care vine harul dumnezeiesc, anume preoții duhovnici. Uneori, în căutarea noastră, ne ghidăm cerând ajutor de la oameni sfinți, de la părinți duhovnicești. Dar căutăm numai către ei, fără ca prin ei să ne conducem mai departe la Cel Preaînalt. În acest context da, până la Dumnezeu găsim diferite „surogate” umane care nu ne ridică din orbire, dacă prin ei nu rămânem departe sursa bunătăților. Sfatul lor ne face să tăcem uneori, ne alină temporar durerea. Atunci nu mai ajungem la Dumnezeu, fiindcă ne-au mâncat sfinții.

În schimb, zicala e falsă atunci când prin sfinți, adică prin oamenii lui Dumnezeu, ajungem la Creatorul și Mântuitorul nostru. Nu rămânem doar la ei, ci ascultăm de ei când ne îndeamnă: „îndrăznește”, „scoală-te”, „pune-te pe cale”. Astfel de sfinți ne sunt în realitate duhovnicii. Ca și credincioși creștini, e necesar să căutăm la ei, însă nu făcând din personalitățile lor un soi de învățători atotștiutori, un fel de vraci duhovnicești, care să ne determine să-L lăsăm pe Dumnezeu pe planul al doilea. Ajutorul lor duhovnicesc are menirea să ne ridice, să ne facă să vedem din nou și să pornim pe cale.