Nu știu dacă există lecție de viață duhovnicească mai practică decât acesta oferită de Mântuitorul și alezată de Biserică în rostul înjumătățirii urcușului spre Golgota. Nu suntem chemați să înfruntăm Crucea, ci să o purtăm. Să asimilăm purtarea ei drept o binecuvântare. Ce știau oamenii ce-L ascultau pe Domnul despre cruce la momentul acela? Putem bănui. Obiect de tortură și batjocură infiltrat în cultura suferinței poporului de către ocupantul roman. Mijloc de ucidere a oricărei rezistențe împotriva Imperiului. De aceea, Hristos Domnul pune lepădarea de sine fundament ridicării crucii, asumării ei. Arătând că dușmanul omului este omul însuși. Cu tot arhipelagul său de năuciri de sens. Cu toate ruperile sale de suferința autentică. Nedorită și neorânduită de Dumnezeu creației Sale, dar plină de adevărul căderii omului din chemarea la sălășluirea sa în Rai.

Ce puteau înțelege contemporanii Domnului Iisus Hristos din cuvântul „cruce” nu știm, dar putem intui. Știm, însă, că nu prea aveau o teologie a lepădării de sine și nici o teologie a urmării lui Mesia. Iar Domnul nu le mai îngăduie prin chemarea Evangheliei Sale să mimeze credința. El le propune să o trăiască. Îi cheamă să se implice și să împreună-lucreze cu El. Părinții Bisericii intuiesc aici fundamentul pedagogiei Spovedaniei. Personal, cred că avem aici o chemare la această trăire a lucrării cu Dumnezeu la propria mântuire. Este o chemare la asumarea darului vieții proprii. Pentru că Domnul îi cheamă pe oamenii vremii să fie vii, să accepte crucea – simbol al morții umilitoare – în mijloc de comuniune cu El. În punte a iubirii. Și cred că numai Pătimirea Sa, inclusiv cu purtarea propriei Sale Cruci, a lămurit în sufletul celor ce-L ascultă în Evanghelia aceasta ce anume este, în fond, urmarea Sa. Nu cere să purtăm crucea Lui. Ci învățând din purtarea Crucii de către El să descoperim adevărata valoare a sufletului care nu poate fi măsurată decât prin Cruce.

De fapt, Domnul vede pe oameni că-și prețuiesc sufletul. Ei îl urmează mimetic oarecum și din setea ce o aveau dar nu știau să o definească. Este mereu în sufletul omului o sete după Dumnezeu. Pe care numai Dumnezeu o poate astâmpăra efectiv. Oamenii știau – atunci, acum pare că nu mai este chiar atât de limpede – că sufletul e valoros nu doar pentru că prin el trăiesc real, ci și pentru că nemurirea lui îi face să caute viața veșnică. Și împlinind Legea, să aibă o oarecare posibilitate de mântuire. Hristos vine și le oferă mai mult decât certitudini de intuit. Le spune că El Este Calea, Adevărul și Viața și că toate acestea se împlinesc prin lepădare de sine – căci nu putem să ne forțăm la nesfârșit calea – prin purtarea crucii – căci așa, încercându-ne limitele umanului din noi aflăm și adevărul – și prin asumarea vieții personale ca viață și urmare a propriei Sale vieți. A Vieții-Cruce pe care El Însuși o asumă prin împlinirea voii Tatălui.

De aceea cred că Evanghelia aceasta este așezată prag de sprijin la înjumătățire de Post. Pentru că nu postim doar pentru a avea exercițiul fizic, al unei săli de fitness ori de forță, ci pentru a deprinde cunoașterea de sine și libertatea de împreună-lucrare cu El care decurge din această cunoaștere. Când înveți să știi ce poți, înveți și ce anume poți propune în Hristos propriei tale vieți ca proiect de veșnicie. Pentru că ne-am obișnuit să credem, prea mult și prea des, că proiectele noastre trebuie să ne ajute să trecem zilele pe când ceea ce ne cere Hristos este să urcăm cu ele-n cer. Atingând veșnicia.

E limpede, oare, creștinului de astăzi, că nu poate da nimic la schimb cu sufletul său? Dacă ne analizăm bine, fiecare în parte, aflăm răspunsul. Aici nu merg generalizări. Și nici ifose cu aere de autocritică. Ceea ce ne spune Domnul Hristos e simplu: a voi, a veni, a te lepăda, a purta Crucea, a-i urma Lui. Orice lipsă de asumare nu împlinește formula acesta deloc magică a vieții în Hristos. Să vrei înseamnă să gândești. Să vii înseamnă să te miști către El. Să te lepezi de sine înseamnă a te sărăci fie și un pic de preaplinul de sine lăsând loc, fie și o picătură, prezenței Sale. Să îți porți crucea înseamnă a-i lua în serios Crucea Sa. Și să-I urmezi înseamnă să-L asumi pe Dumnezeu-Omul drept Viață. Priviți atent la text. Nici o amenințare. Nici o arogantă manipulare de minte umană. Discreție și hotărâre. Propunere de viață întru veșnicie.

Nimic din textul Evangheliei nu ne vorbește despre o târguială așa cum ne-a obișnuit lumea modernă. Domnul nu oferă alternative ci libertatea de a fi al Lui. Știind că sufletul tău nu poate valora decât atât cât Dumnezeu Însuși ne dăruiește ca valoare. Prin Crucea Sa am aflat că sufletul nostru este răscumpărat din iad și moarte de Moartea și Învierea Sa. Abia Crucea Lui vindecă deplin crucea noastră. Abia lepădarea Sa de sine vindecă lepădarea noastră de sine. Abia ascultarea Sa de chemarea Tatălui dăruiește sens propriei noastre chemări. La vremea postirii e bine să nu uităm că urmarea lui Hristos e lepădare, purtare și căutare. Că nimic din comoditatea omului modern nu poate fi vindecat fără aducerea aminte a Crucii Lui. Fără de El Care poartă Crucea pentru învierea noastră trecând prin Învierea Lui.