Ospitalitatea sufletească și cea trupească

De câte ori n-am constatat că ospitalitatea în cele sufletești ne aduce mai multă plăcere, bucurie și odihnă, decât tot bunul lumii? Nu patul bine aranjat și luxul vin să facă omul să se simtă bine. Uneori, chiar îl stânjenesc. Dar dacă pe brațele sufletului nostru reușim să-i facem culcuș odihnitor aproapelui ostenit, am câștigat Împărăția.

Aspecte introductive

Hristos ni se prezintă astăzi în ipostaza de oaspete. După ce învață poporul, caută căldura și primirea amicală a lui Lazăr. Va poposi de mai multe ori la acesta în decursul complexelor Lui peripluri propovăduitoare. Se simțea de bună seamă bine împreună cu dânsul și aveau dialoguri folositoare. Întrucât scrie unui străin, care nu era apropiat cetei Apostolilor, Sfântul Luca nu se sinchisește a prezenta în amănunt complexa relație existentă între Învățător și acesta. Ar fi fost un detaliu însăilat. O va face Sfântul Ioan, atunci când va prezenta învierea de care va fi învrednicit bunul amic.

Ospitalitatea

În Betania, Lazăr nu era singur. Locuia împreună cu cele două surori, Marta și Maria. Greul găzduirii cădea în sarcina lor. În casă, femeia era și atunci, cum este îndeobște și astăzi, responsabilă cu primirea oaspeților. Ea trebuia să se ocupe cu cazarea și ospătarea. Domnul nu e un oaspete mofturos. Nu ține la chestiunile de formă, ci la cele de fond. Merge mereu drept la țintă și nu se formalizează. Ca atare, nu e greu să Îi fii gazdă!

Cele două surori se străduiesc să împlinească întru totul tipicul ospitalității. Mai mult Marta, ce-i drept. Fascinată de Învățătorul și probabil, mai contemplativă din fire, Maria-și uită repede de îndatoriri. Nu din rea voință, ori din nepăsare. Din dragoste. Se așază la picioarele Lui și-L soarbe din priviri. Îl învăluie, cel mai probabil, în dragostea cu care o mamă își cuprinde pruncul atunci când îl lasă să se descurce singur într-o situație și îl privește de departe. Cu admirație, drag și grijă deopotrivă. Căci mama își admiră odrasla atunci când o vede că se descurcă singură, că e independentă, îi sclipesc ochii de drag dezmierdându-o și-n aceeași vreme, ochii ei sunt de vultur. Privește în jurul ei spre a identifica eventuale pericole și a le preîntâmpină. A-și ocroti copilul. Așa face și Maria. Ascultă. Învață. Se bucură și dezmiardă. Reușește însă să stârnească gelozia surorii ei. Ori poate, nu e vorba despre pizmă, cât despre faptul de a se simți depășită de greul pregătirilor. Evanghelistul se exprimă cu parcimonie în ceea ce privește calitățile ei de gospodină. De aceea, lasă aici rost feluritelor ipoteze.

Cert este că se apropie de Hristos și I se adresează direct, cerându-I să remedieze o stare de fapt: „Doamne, au nu socotești că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute”. Răspunsul său curge cumva ca un balsam: „Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești; dar un lucru trebuie: căci Maria partea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea”. Cu alte cuvinte, Iisus reușește să o laude și pe Marta. Să-i pună în valoare calitățile. Să facă ce face Maria cu dânsul. Să-i dezmierde inima și să îi pună în valoare meritele, care nu-s defel puține. Ține însă să vorbească despre importanța complementarității. Căci nu e Dumnezeul concurenței. E conștient că o identitate nu se afirmă împotriva alteia, ci alături de ea. Și că, vorba poetului, lumina unuia nu vine s-o întunece pe-a celuilalt, ci dimpotrivă, să-i sporească strălucirea.

În loc de concluzii

E admirabil acest tablou. Iar dialogul e unul cât se poate de savuros. Frumusețea lui rezidă, dincolo de aspectul istoric și în aceea că Hristos ne vorbește și nouă. Peste veacuri și milenii, cuvintele Sale au un puternic răsunet în sufletele noastre. Și rămân aceleași. Și ca mesaj, și din perspectiva conținutului. De câte ori nu ne regăsim în ipostaza Martei? Și nu ne folosim de calitățile noastre spre a-l pune la punct pe aproapele? A-i scoate ochii. Și rugăciunile noastre se transformă în reclamații: „Doamne, fă cu acela așa, fă cu celălalt altfel....”. Ca și când Domnul nu ar avea altă grijă decât să devină executantul dorințelor noastre meschine. Dialogul cu Marta vine să ne arate însă perspectiva divină. Hristos n-o disprețuiește pe Maria pentru faptul de a încălca anumite reguli ale ospitalității. Și o prețuiește și pe sora ei pentru modul impecabil în care reușește să se achite de acestea. Ține să le arate amândurora că le este recunoscător.

Ba mai mult, episodul acesta vine să ne vorbească despre trei forme ale ospitalității. Cea formală și materială, a Martei, cea a Mariei, care-l odihnește pe Învățător ascultându-L și punând la inimă cele auzite. Și cea a lui Hristos, care le cuprinde pe toate, le împacă și le împlinește. De multe ori, ca gazde, ori ca oaspeți, ținem mult tare la aspectele formale. Și ne mâhnim dacă ele nu sunt îndeplinite la cele mai înalte standarde. Dar de câte ori n-am constatat că ospitalitatea în cele sufletești ne aduce mai multă plăcere, bucurie și odihnă, decât tot bunul lumii? Nu patul bine aranjat și luxul vin să facă omul să se simtă bine. Uneori, chiar îl stânjenesc. Dar dacă pe brațele sufletului nostru reușim să-i facem culcuș odihnitor aproapelui ostenit, am câștigat Împărăția. Îndrăzniți!

De la același autor

Ultimele din categorie