„Dacă aș vedea cu proprii mei ochi pe preotul lui Hristos păcătuind, mi-aș desface hlamida mea și l-aș acoperi pe el, pentru ca și Hristos să acopere păcatele mele.” (Sfântul Ioan Iacob Românul, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, p. 30)

Cât de ușor se aruncă astăzi cuvintele și cât de inconștient și iresponsabil se fac publice rănile altora, dar, omul de biserică, credinciosul trăitor, cunoaște fluierul păstorului, cunoaște și înțelege limba Bisericii noastre, care ne așază înainte o altă cale: judecata de sine, mila și îngăduința pentru aproapele, rugăciunea pentru duhovnic și pentru toți slujitorii lui Dumnezeu. Toate acestea nu sunt instrumente de ascundere a păcatului sau de a ocoli rânduiala; înseamnă să nu transformăm neputințele slujitorilor într-un spectacol dăunător mântuirii personale, liniștii comunității și poporului binecredincios.

„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, și bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7, 3) – întrebare a Domnului care nu are termen de valabilitate căci „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi.” (Evrei 13, 8). Mai întâi de toate să ne judecăm pe noi înșine, apoi, pentru acest exercițiu umil de smerenie, cu binecuvântarea Duhului Sfânt, putem înțelege limpede dacă ajutăm prin ceea ce facem sau dacă, nu cumva, facem mai mult rău decât bine. O, Doamne, nu îngădui ispita de a schimba adevărul Evangheliei cu logica linșajului, pentru că Tu, Doamne, ne-ai învățat că îndreptarea fratelui se face în adevăr și smerenie.

În episodul femeii acuzate de adulter, Hristos, Adevăratul Judecător, nu pune etichete, nu „aruncă sentințe”,nu „osândește” ci scrie în țărână, adică în taină, iar acuzatorii – drepții, fariseii și cărturarii – „mustrați fiind de cuget”, pleacă „unul câte unul” (Ioan 8, 3-9). De ce oare Mântuitorul nu le-a expus public păcatele, ci le scria, cu tact părintesc și pedagogic, în țărână înaintea fiecăruia? Pentru că Domnul, Singurul care cunoaște inima omului în ascuns, (Matei 6, 4; 6, 18) lucrează în conștiința omului, și tot în ascuns va răsplăti fiecăruia nu doar fapta, cât mai ales intenția din spatele fiecărei fapte, duhul în care aceasta a fost săvârșită. Această manifestare ne învață și pe noi! Nu a stârnit poporul ispitindu-l spre răzvrătire și necinstire, care sunt începutul morții sufletului. Aceasta ne învață Mântuitorul împreună cu toată pleiada prietenilor Săi, Sfinții: să nu ne hrănim din căderile fraților noștri, ci să căutăm să fim sprijin pentru ridicarea celui căzut, precum Însuși Domnul a făcut cu Petru: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi.” (Luca 22, 31-32)

Domnul avertizează: „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” (Matei 18, 7) Da, dar avertismentul acesta dumnezeiesc se adresează atât celui care se clatină și cade, cât și – mai ales, zic eu – celui care împrăștie iresponsabil sminteala, hrănind curiozitatea pervertită și bolnavă a lumii. A spune adevărul nu înseamnă a-l pronunța iresponsabil și a-l folosi ca instrument de răzbunare, ci cu dreaptă socoteală, alt mare dar al Sfântului Duh.

„Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.” (Romani 14, 4) Aici stă nădejdea noastră pentru orice om încercat: nu noi suntem judecătorii semenilor, în general, și a slujitorilor lui Hristos, în special; El îi poate ridica, reabilita și restaura. Noi, pe de altă parte, avem înalta chemare și deci datoria să ne rugăm și să nu punem piedici lucrării harului, prin căutarea voii proprii.

Preoția este chemare de sus, este o vocație, este „orânduire cerească” nu pământească! „Căci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate; El poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, de vreme ce şi el este cuprins de slăbiciune. Din această pricină dator este, precum pentru popor, aşa şi pentru sine să jertfească pentru păcate. Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu după cum şi Aaron.” (Evrei 5, 1-4)

Așadar, „luat dintre oameni” de către Dumnezeu, și „este pus pentru oameni” tot de către Dumnezeu. Apostolii sunt „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4, 1-2), primind de la Hristos puterea de a ierta păcatele. (Ioan 20, 22-23) Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre această chemare: „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngereşti.” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, 2004, p. 74-76)

De aici înțelegem datoria noastră de cinstire (nicidecum de batjocură), în primul rând față de preoți – care trebuie să-și asume această chemare înmulțind talanții –, dar și față de toți oamenii, care trebuie să se roage pentru preoți și pentru toată lumea.

„De vei vedea preot beat, căzut în șanț, du-te și-i sărută mâna și îndată te-ai umplut de harul lui Dumnezeu! Că nu se amestecă niciodată păcatele lui cu harul lui Dumnezeu, care l-a luat la hirotonie, că atunci n-ar mai fi har. Preotul nu lucrează în virtutea sa personală, ci în virtutea harului care l-a primit. Dacă n-a fost vrednic, la judecată ia mai mare muncă decât creștinii, că cei tari, tare se vor cerca; căruia i s-a dat mult, mult se va cere; și mai mult va fi bătută sluga aceea care a știut voia, decât cea care n-a știut (Luca 12, 48).” (Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 7, 2010, p. 47-49)

Toate acestea nu sunt scuze pentru neputințele preotului, ci o încredințare că Sfintele Tainele lucrează dincolo de nevrednicia omului – un motiv în plus să nu batjocorim pe cel ce mâine se poate ridica – și se va ridica! (Romani 14, 4)

„Când vezi greșeli la duhovnic, vai de tine!” spunea Sfântul Cuvios Efrem din Katunakia, care ne arată pericolul nimicitor al concentrării pe neputințele văzute și nevăzute ale părintelui duhovnicesc: cine își hrănește suspiciunea își pierde harul ascultării și se vatămă pe sine dar și pe ceilalți. Așadar, dacă vezi o slăbiciune, plângi pentru ea înaintea lui Dumnezeu și caută calea înțeleaptă, duhovnicească, nu scena publică.

Sau nu vedem și nu înțelegem că se încurajează, provoacă și propagă cu înverșunare și cu mult sârg, încă din timpul Mântuitorului, prigonirea Bisericii?„Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile.” (Marcu 14, 27) Să nu fie!

Slavă, Ție, Doamne, pentru toate binecuvântările Tale! Să ne rugăm, iubiților! Să ne rugăm Domnului, să ne dea darul vederii propriilor păcate căci: „Atunci când cineva își simte golul, harul lui Dumnezeu vine și-l umple!” (Cuviosul Paisie Aghioritul„Cuvinte duhovnicești”, vol. V: 2006, p. 24.)

Pr. Dragoș Pavel

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, București, Ed. IBMBOR, 2023;
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre Preoție, trad. de Dumitru Fecioru, București, Ed. Sophia, 2004.
3. Ioan Iacob Românul, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999.
4. Ne vorbește Părintele Cleopa, vol. 7, Ediția a III-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2010.
5. Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte duhovnicești”, V: Patimi și virtuți, București, Ed. Evanghelismos, 2006.
6. https://doxologia.ro/ascultarea-de-duhovnic-este-maica-mantuirii, accesat în 27.08.2025.