„Păcatul, zice acelaşi dumnezeiesc părinte, este maica smereniei, iar întoarcerea de la păcat, smerenia însăşi.” Una înalţă şi duce sus, celălalt coboară şi smereşte, una duce la ceruri, iar celălalt în adâncul iadului. Şi iarăşi: „Dacă deci păcatul este bun, păzeş-te-l pe acelaşi până la sfârşit. Dar dacă este vătămător pentru cel ce îl săvârşeşte, atunci pentru ce rămâi în cele distrugătoare?

Nimeni, căutând să vomite fierea, nu o adună iarăşi pe aceasta înmulţit dintr-un trai rău şi nepedepsit”. Şi Sfântul Marcu adaugă: „Păcatul este foc ce arde şi orice vei adăuga la el îl vei aprinde şi mai mult”.

„Se pare că păcatul este ca o piedică ce opreşte cugetul bun al lui Dumnezeu să fie întru noi.”

„Pe cei ce slujesc păcatului îi aşteaptă întristarea şi munca gheenei.” Pentru aceasta ca de faţa şarpelui fugi de păcat; de te vei apropia de el, te va muşca; dinţi de leu sunt dinţii păcatului, care omoară sufletele oamenilor: Necurăţia sufletului, Sfântul Ioan Gură de Aur o numeşte păcat: „Este mai bine să fii murdar de noroi decât de tina păcatelor”. Aşa cum viermele roade din lemn şi mănâncă lemnul şi mănâncă şi lâna, având de la sine însuşi început, la fel şi întristarea şi moartea sunt născute din păcat şi consumă păcatul.” Şi iarăşi: Sabie cu două tăişuri este păcatul.

(Sfântul Nectarie de Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, pp. 49-50)