Zis-a Domnul: Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea; și cine nu adună cu Mine, risipește. De aceea vă zic: Orice păcat și orice blasfemie se va ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie. Ori spuneți că pomul este bun și rodul lui e bun, ori spuneți că pomul este rău și rodul lui e rău, căci după roade se cunoaște pomul. Pui de vipere, cum puteți să grăiți cele bune, când sunteți răi? Căci din prisosul inimii grăiește gura. Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele. Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept și din cuvintele tale vei fi osândit. (Matei 12, 30-37) (Sâmbătă în săptămâna a opta după Rusalii)

Evidenţa binelui făcut şi rostit e adesea cea mai convingătoare probă despre calitatea unui om fiindcă adâncul sufletului cuiva, chiar dacă rămâne de nepătruns, se manifestă în fapte, la fel cum şi dumnezeirea e de neînţeles, cu neputință de cuprins cu mintea şi de neexplicat în cuvinte. Ea se face cunoscută oamenilor prin cele din afară: frumuseţea naturii, ordinea creaţiei, complexitatea structurilor fiinţelor vii. Prin contrast, răutatea cuiva se vede din manifestările rele. 

Uneori, sub aparenţa binelui sau frumosului imediat, se poate ascunde răul. Pornind de la această „recunoaştere” a răului din binele aparent, cărturarii şi cunoscătorii legii Îl acuzau pe Domnul Hristos că nu ar face binele atunci când tămăduiește sau predică. Ei chiar afirmau că scoate demoni din cei posedaţi tocmai cu ajutorul lui Beelzebul, căpetenia demonilor (Matei 12, 24). Acuzaţia invidioasă L-a mâhnit pe Domnul Care deseori nici nu răspundea la răutăţi. Însă acum Iisus reacționează, arătând că nu se pot scoate demoni prin apelul la demoni fiindcă o împărăţie s-ar dărâma astfel pe ea însăşi. Însă de bună seamă că negarea realităţii, învârtoşarea inimii de care dădeau dovadă acei învăţaţi este ea însăşi ceea ce defineşte păcatul împotriva Sfântului Duh. Într-una din predicile sale, mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului definea păcatul împotriva Duhului Sfânt ca păcat împotriva evidenţei. Nu poţi spune despre un obiect de culoare albă că e negru sau despre un obiect de culoare neagră că e alb. Oricât de nuanţat ar putea fi un discurs la un moment dat, răul nu poate fi numit bine şi nici binele rău. Tocmai de aceea, Mântuitorul Hristos afirmă, prin cele notate de Evanghelistul Matei, că nu se poate să fii împotriva lui Hristos şi totuşi să te declari credincios lui Dumnezeu. Şi în continuarea acestui enunț, nimeni nu poate fi „neutru” în legătură cu Hristos. Neutralitatea nu e o opţiune de credinţă, așa cum ar putea fi votul într-o alegere politică. Nu ne putem abţine dacă suntem credincioşi sau nu fiindcă abţinerea înseamnă a nu lucra poruncile lui Dumnezeu, deci în definitiv, tot a lucra împotriva lui Dumnezeu.

De ce anume spune Domnul Hristos că păcatele împotriva Fiului Omului se pot ierta, însă cele împotriva Duhului Sfânt, nicidecum? Păcatele împotriva lui Iisus ca om, prin nesocotirea Lui, prin neascultarea de El, Care încă nu Se descoperise în întregime oamenilor ca Mesia, acestea se puteau ierta pe considerentul necunoaşterii sau mai bine zis al nerecunoaşterii din cauza împrejurărilor. Păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se poate ierta nu fiindcă Dumnezeu S-ar simţi atât de jignit sau că nu ar putea trece peste un asemenea afront. Dumnezeu nu judecă la fel ca oamenii, nu Se supără ca oamenii fiindcă e Tatăl iubitor Care primește pe fiecare fiu risipitor și Care așteaptă oricând întoarcerea noastră. Însă asemenea păcat nu se iartă pentru că însuşi cel care îl săvârşeşte se află într-o eroare care l-a împietrit în negare şi răutate. Începutul răutății stă în refuzul evidenței, realității. Păcatul împotriva Sfântului Duh se manifestă concret și prin refuzarea adevărului vieții și legilor vieții, adică prin negarea iubirii lui Dumnezeu. În această categorie intră indirect  uciderea, ura, oprirea de la nașterea de prunci, nesocotirea ordinii firești a ființelor și a lucrurilor. Iertarea celui care se găsește împotriva Sfântului Duh vine totuși atunci când acela se pocăiește, adică se întoarce de la răutatea sa. Însă pentru cel care nu se întoarce, nu se poate vorbi de iertare fiindcă el însuși se așează împotriva lui Dumnezeu. 

Pericopa evanghelică se încheie cu îndemnul Domnului de a vorbi la fel cum ne purtăm și a nu fi fățarnici în viața noastră fiindcă nu se poate ca prea multă vreme să rămână ascunsă otrava, dacă ea există înăuntrul nostru. Mai mult decât aceasta, Hristos ne atenționează că orice cuvânt rostit în deșert contează și vom da seama de el în Ziua Judecății. Aceasta trebuie să ne dea de gândit pentru că ușurătatea vorbei rele, îndeosebi după modelul bârfei celor ce spuneau că Hristos scoate pe demoni cu Beelzebul, e un obicei periculos. El schimonosește adevărul și îi face pe cei din jur să perceapă greșit realitatea, inducându-i în păcat și eroare. Iar prin schimonosirea adevărului sau deformarea realității putem să ne aflăm în afara harului Sfântului Duh, așadar în afara vieții veșnice.