Când ai nevoie de pește pentru a mânca poți să ai o pescuire minunată sau poți să aplici regulile pisciculturii într-un iaz ori ale pescuitului comercial pe un râu, un lac sau o mare. Pescuirea minunată e la îndemâna apostolilor care fac ascultare, regulile omenești sunt la îndemâna noastră, a celor căldicei și duc la formarea instituțiilor. Fără instituții cu credința pe care ne-o lăsăm să o avem nu ne-am putea hrăni.

Pentru ca unele persoane dintre să fie mai fierbinți am făcut mănăstiri, pentru cei care vor să fie mai lumești am lăsat afacerile „pescuitului” și altele de acest fel în lume. De la un Învățător cu niște pescari am ajuns la diviziunea muncii și nu mai putem găsi pacea, firescul. Avem un firesc nou, făcut de noi, dar căutăm starea de început.

Când vrem să aducem mai multă viață fierbinte în lume, se tulbură pacea instituției Bisericii, când vrem să împingem duhul lumesc în mănăstiri, se tulbură iarăși pacea.

Pacea inițială mai poate veni numai urmând lui Hristos, care n-a fost nici numai în lume, nici nu putea fi din mănăstirile pe care le-am creat cei căldicei pentru cei fierbinți. Hristos le-a facut posibile dintru început pe toate, le îngăduie pe toate, le susține pe toate, le  înțelege pe toate, le iubește pe toate. Pacea vine de la cei care fac și ei acestea.

Pacea vine de la cei care oriunde ar fi au pace, adică au pe Duhul Sfânt, adică se bucură de veșnicie în prezent ducând Sfânta Liturghie dincolo de zidurile bisericii. Pacea vine de la cei care înțeleg evenimentele lumești, procesele istorice, suferă pentru ele, fac bine pe cât se poate lumesc, dar trăiesc cu o părticică din inima lor în cer. Adică de la cei care sunt după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, adică de la noi toți, când înțelegem situația oamenilor.

Pacea se tulbură când vrem să fim mai mult în cer decât ne e dat personal sau social acum, nu într-o stare ideală sau când ne lăsăm prea mult celor lumești, când dăm prea mult credit regulilor descoperite și inventate de noi.

Fericiți aducătorii de pace, că a lor este Împărăția cerurilor. Aducătorul deja a venit și a adus-o. Aducătorii putem fi numai noi, măcar doi sau trei, împreună, nu neapărat toți oamenii cu forța, atenți unii la alții, la neputințele noastre, îngăduindu-ne și urmând pacea în drumul ei. Pentru că pacea nu stă pe loc, altminteri am fi deja în Rai. Ea este peste tot, dar nu stă, ci urcă mereu pe măsură ce o atingem cât de cât, ca să urcăm și noi. Pacea e o pregustare. Nu se fac case pe Tabor, nu se stă în tihnă, ci se merge lăuntric și social în tihnă. Tihna dragostei vii în care nădăjduim.