Ca şi activitatea lui pastorală, aşa şi cea medicală, era un marş al îndurerării. Evoluţia rea a sănătăţii vreunui pacient devenea pentru el sursă de durere şi suferinţă. Şi asta pentru că vedea fiecare om nu ca pe un număr, un caz, ci ca icoană a lui Dumnezeu, ca persoană unică şi nerepetabilă. Îi scria atunci fiului său:

Sufăr foarte mult când bolnavul moare după operaţie. Am avut trei morţi în sala de operaţii și asta m-a zdrobit complet. Tu, ca teoretician, nu ai cunoscut durerea aceasta în vreme ce pentru mine e din ce în ce mai greu de suportat... M-am rugat pentru cei morţi acasă, întrucât în Krasnoiarsk nu există biserică.

Colegii lui îşi amintesc câtă durere se isca în sufletul episcopului când îi murea un bolnav. Medicul ginecolog Antonia Alexeevna Sorohova, care înainte de revoluţie lucrase în Uzbekistan, zicea:

„Valentin Voino-Iaseneţki suferea mult după fiecare insucces al său. Odată am întârziat cu lucrul şi după ce toţi medicii plecaseră, eu, dintr-un motiv oarecare, a trebuit să intru din nou în sala de operaţii. Deodată am auzit o voce înăbuşită: Iată chirurgul care nu a cunoscut încă moartea! Astăzi eu am avut al doilea pacient mort. Am întors capul şi l-am văzut pe Valentin că mă priveşte în ochi. Era aplecat şi se sprijinea cu mâinile pe masa de operaţie. Se uita cu durere la pacientul care murise în timpul operaţiei”.

Dacă nu existau alte mijloace ca să-l salveze pe pacient, trecea la intervenţii îndrăzneţe, cu toate că acest lucru presupunea să-şi asume multe răspunderi. Când intra în salon şi vedea gol patul pacientului pe care îl operase cu două-trei zile mai înainte, fără să rostească vreun cuvânt, urca la etajul al doilea şi se închidea în biroul lui. 

(Sfântul Arhiepiscop Luca, Chirurgul fără de arginți, Editura Egumenița, Galați, pp. 258-259)