Cea mai mare sărbătoare creştină a lunii noiembrie este Intrarea Maicii Domnului în biserică. Spunem „biserică” şi nu „templu”, pentru că acum, în creştinism, folosim acest cuvânt pentru Lăcaşul Domnului.

De altfel, templul Vechiului Testament a fost prototipul, prefigurarea, bisericii creştine.

Evenimentul sfânt al intrării pruncei Maria în Templul din Ierusalim a fost fructul unei făgăduinţe. Căci Tradiţia ne spune că părinţii Ioachim şi Ana, în vârstă fiind şi neavând copii, în rugăciunile lor fierbinţi de a-i binecuvânta Cel de Sus cu un prunc, au făcut legământ în faţa lui Dumnezeu că de-l vor dobândi, îl vor afierosi Domnului, adică îl vor duce la Templu.

Fiindu-le ascultată rugăciunea şi-au respectat întocmai şi făgăduinţa, împlinind cu demnitate, astfel, cuvântul psalmistului: „Faceţi juruinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru” (Psalm 75, 11).

Nu le va fi fost uşor părinţilor vârstnici să se despartă de prunca lor, Maria, care abia împlinise trei ani. Parcă-i vedem îmbrăţişând-o înlăcrimaţi pe treptele Templului din Ierusalim. Şi-au înfrânt, însă, durerea omenească prin credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, dublate de conştiinţa demnităţii respectării cuvântului dat.

Părinţii jertfelnici au înţeles că dobândirea unui copil la bătrâneţe a fost un dar al Domnului şi că încredinţarea Mariei Templului este răspunsul unei chemări de sus, deodată cu împlinirea făgăduinţei făcute.

Nu excludem posibilitatea ca Ioachim şi Ana, ataşaţi cu multă evlavie de Casa Domnului şi se înţelege, cunoscători ai scrierilor Vechiului Testament, să-şi fi amintit de cuvintele psalmistului care profeţise tocmai despre fiica lor: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău. Că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău” (Psalm 44, 12-13).

Şi astfel, copila Maria a fost încredinţată arhiereului Zaharia, care, potrivit unei porunci primite tainic de sus, a dus-o în partea cea mai însemnată a Templului, în Sfânta Sfintelor, unde intra, după Lege, numai arhiereul şi numai o dată pe an, cu prilejul jertfei împăcării, după porunca Domnului: „Şi a zis Domnul către Moise: Spune lui Aaron, fratele tău, să nu intre oricând în locaşul sfânt de după perdea, înaintea curăţitorului celui de pe chivotul Legii, ca să nu moară” (Lev. 16, 2), totodată precum se rânduise mai înainte: „Aaron va săvârşi jertfa de curăţire peste coarnele lui (ale jertfelnicului, n. n.) odată pe an” (Ieş. 30, 10).

Iată că Maria a fost dusă tocmai în această Sfântă a Sfintelor, ca semn al chemării ei spre o consacrare unică în istoria omenirii: aceea de a fi mamă a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

La Templu, ne spune tot Tradiţia, Maria a stat ca la 12 ani, alături de alte fecioare care vieţuiau acolo. Căci Templul avea trei rânduri de chilii, în care locuiau fecioare şi văduve închinate Domnului, precum şi preoţii şi slujitorii, trăind din averea Templului, după rânduieli asemănătoare oarecum cu cele din mânăstirile noastre de astăzi.

Apropiindu-se vremea Buneivestiri, în urma unei porunci tainice de sus, Maria a fost încredinţată cu logodnă bătrânului Iosif, rudenia sa, spre ocrotire şi garanţie a fecioriei.

Din această scurtă dar sfântă istorie a Intrării Maicii Domnului în biserică desprindem acum câteva învăţături.

Exemplul făgăduinţei făcute de evlavioşii Ioachim şi Ana: ceea ce au promis înaintea lui Dumnezeu au împlinit întocmai, dovedind credincioşie şi demnitate, chiar cu preţul lacrimilor şi al acceptării singurătăţii.

Învăţăm din acest act jertfelnic că şi noi putem face făgăduinţe lui Dumnezeu, dar numai cele plăcute Lui, iar odată făcute să ne ţinem de cuvânt. Minunat se exprimă în acest sens înţeleptul Sirah: „Fii statornic în cugetul tău şi unul să-ţi fie cuvântul!” (5, 12).

Există la unii semeni ai noştri, ispita de a făgădui cu uşurătate fel de fel de lucruri şi chiar de a jura fără rost, după care făgăduinţa şi jurământul sunt uitate în scurtă vreme. În aceste cazuri se calcă, de fapt, porunca Mântuitorului „Să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, ci cuvântul vostru ceea ce este da să fie da, iar ceea ce este nu, nu!” (Matei 5, 34-35).

Dar făgăduinţele care folosesc mântuirii sunt chiar obligatorii. De exemplu, atunci când ne spovedim nu facem doar o înşirare de păcate, ca un fel de „inventar”, ci, implicit, făgăduim că ne vom strădui, cu ajutorul Domnului, să nu mai repetăm ceea ce am mărturisit. În acest mod trebuie să înţelegem sfatul psalmistului „faceţi juruinţe şi le împliniţi Domnului”.

Intrarea în biserică reprezintă, apoi, o chemare pentru noi toţi de a intra şi cerceta cu râvnă Casa Domnului în decursul vieţii noastre, cu timp şi fără timp, în duminici şi sărbători şi nu numai.

Iată, în această privinţă, un îndemn deosebit de cald al Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nu te îndepărta de Biserică! Nimic nu e mai puternic decât ea! Speranţa ta e Biserica; mântuirea ta e Biserica; Scriptura ta e Biserica. Ea este mai înaltă decât cerul; mai întinsă decât pământul. Nu îmbătrâneşte niciodată, ci este pururi înfloritoare. Pentru aceasta Scriptura, arătând tăria şi statornicia ei, o numeşte „munte”; arătând curăţia ei o numeşte „fecioară”; arătând măreţia ei o numeşte „regină”; arătând înrudirea cu ea o numeşte „fiică”.

Aşa cum prunca Maria a fost dusă la templu, să ne ducem şi noi pruncii la biserică, spre a fi împărtăşiţi cu Sfintele Taine, spre a fi mai apoi spovediţi (de la 7 ani), spre a prinde dragoste de sfintele slujbe şi a creşte în atmosfera curată a Sfântului Lăcaş.

Este o diferenţă covârşitoare între un copil care la ora Liturghiei se găseşte în biserică şi altul care stă la televizor, sau aiurea. Într-un fel va creşte unul, în alt fel celălalt!

Acest praznic al Intrării este, de asemenea, un îndemn pentru noi, ca familii, s-o chemăm pe Maica Domnului să intre şi în casele noastre.

S-a spus, cu bună dreptate, că familia este o mică biserică. Ei bine, în „mica noastră biserică” să-i dăm un loc de cinste: icoana Maicii Domnului cu pruncul Iisus să nu lipsească din nici o casă, iar în programul de rugăciune, după ce vom aduce Slavă Preasfintei Treimi, ne vom adresa şi ei, ca uneia ce este atât de apropiată sufletului nostru.

Iar dacă familia este ca o mică biserică, inima noastră, a fiecăruia, poate fi socotită la fel. Chiar aşa glăsuieşte, de pildă, un tropar din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii: „Fărădelegile mele trece-le cu vederea, Doamne, Cel ce Te-ai născut din Fecioară şi curăţeşte inima mea, făcând-o biserică a Preacuratului Tău Trup şi Sânge”.

Aşadar, inima este o „biserică” în care primim Sfânta Împărtăşanie, adică pe Dumnezeu, dar primim şi pe cei aleşi ai Săi: Maica Domnului, sfinţii etc. După cum, bunăoară, în zilele senine, cerul fizic se reflectă întreg în bobul de rouă al dimineţii, aşa se poate cuprinde întreg cerul spiritual în sufletul nostru, dacă este deschis şi senin.

Mare taină şi mare dar de la Dumnezeu!

De încheiere, evocăm troparul Intrării în biserică a Maicii Domnului, minunată sinteză a istoriei şi semnificaţiei acestei sărbători: „Astăzi, înainte-însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu, în chip luminat, Fecioara se arată şi pe Hristos tuturor mai înainte Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te, plinirea rânduielii Ziditorului!”Amin.