Sfârşitul pământesc al semenilor lasă posterităţii posibilitatea aprecierilor, obiective sau subiective, încercându-se, în general, a li se evidenţia trăsătura dominantă. Astfel, se spune despre cineva că a fost bun sau rău, blând sau aspru, drept sau nedrept ş.a.

De multe ori se întâmplă, însă, că aprecierile sunt grăbite, superficiale, chiar potrivnice realităţii. Nici sfinţii nu scapă simţului critic al confraţilor pământeni, simţ ce se acutizează, parcă, o dată cu îmbătrânirea firii umane.

Când se vorbeşte, bunăoară, de Sfântul Ioan Botezătorul (a cărui Tăiere a Capului pomenim), celor predispuşi la aprecieri pripite li se poate întâmpla să creadă că evangheliştii văd în el doar un personaj aspru, dur şi neiertător. Un sfânt cu faţa încruntată şi mâna ridicată ameninţător asupra oricărui păcătos ce i-ar ieşi în cale.

Căci, spun aceştia, nu poate fi altfel cineva care strigă conaţionalilor: „Pui de vipere!...” şi „Iată securea stă la rădăcina pomilor!...” (Marcu, 3, 7). Sau care, în ipostaza justiţiarului intransigent, cu o mână ridicată, tună asupra păcătosului de Irod Antipa: „Nu ţi se cuvine să ţii de nevastă pe soţia fratelui tău!” (Marcu 6, 18). Şi astfel de exemple ale „durităţii” Înaintemergătorului s-ar mai putea găsi.

Este greşeala în care au căzut şi unii regizori de filme ale vieţii lui Iisus, în care Ioan Botezătorul apare doar ca un personaj pus pe strigăte, tunete şi fulgere, asupra a tot ce mişcă în jurul lui.

Desigur, Sfântul Ioan, cel numit înger în profeţia lui Maleahi (3, 1) - de aceea în icoană el este închipuit cu aripi - nu putea să tolereze ipocrizia fariseilor şi nici concubinajul din palatul regal.

Care este, de fapt, nota dominantă a personalităţii sale? Poate un înger să fie stăpânit de duritate, asprime, intransigenţă? Să încercăm să răspundem cercetând mai atent Noul Testament.

Evangheliştii, chiar în puţinele amănunte pe care le surprind, ne prezintă un Ioan Botezătorul nebănuit la prima vedere de mai puţin cunoscătorii textelor sfinte. În câteva versete, pe deplin grăitoare, sfântul ne apare smerit, sfios, simplu, delicat, gingaş, plin de tandreţe, afabil, îndatoritor, bun şi afectuos, purtătorul unei mari şi discrete iubiri.

Să exemplificăm. Smerit şi sfios Îi zice Mântuitorului Iisus Hristos înainte de Botez: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” (Matei 3, 14); simplu şi discret în traiul zilnic: „...avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă şi o încingătoare de piele...iar hrana lui era lăcuste şi miere sălbatică” (Matei 3,4); îndatoritor, afabil, bun sfetnic: „Şi mulţimile îl întrebau zicând: ce să facem? Răspunzând Ioan le zicea: Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate asemenea; iar vameşilor le-a zis: nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit...Iar ostaşilor: să nu asupriţi pe nimeni şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră!” (Luca 3, 10-14); nereceptiv la intrigi, delicat şi gingaş: „Rabi - îi zic unii dintre ucenici - iată Acela (Iisus n.n.) despre Care tu ai mărturisit, botează şi toţi se duc la El”... (Ioan 3,26).

Cum răspunde la această provocare? Cu o delicateţe dezarmantă, în care se cuprind, deodată, gingăşia, duioşenia şi smerenia: „Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez...”(v. 29-30).

După ce am parcurs aceste mărturii, ne mai apare Ioan Botezătorul aspru, dur şi neiertător? Sau, dimpotrivă, bun, delicat, îndatoritor, afabil?

Cu certitudine, oricine va vrea să fie obiectiv se va opri la aceste din urmă însuşiri, la care se adaugă şi celelalte pomenite mai sus: smerit, discret, gingas, afabil, simplu ş.a. Totodată, învăţăm din această analiză să nu ne grăbim niciodată să catalogăm pe cineva înainte de a-i privi cu atenţie însuşirile.

Căci zice înţeleptul Sirah: „Mai înainte de a cerceta nu judeca; cunoaşte întâi şi apoi dojeneşte” (11,7).

Incontestabilele calităţi ale Sfântul Ioan aveau să-l impresioneze chiar şi pe învârtoşatul, necioplitul, opacul Irod, căci ne zice Marcu Evanghelistul: „Irod...îl ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu dragoste îl asculta” (6, 20). Cum va fi decurs dialogul dintre marele profet şi nefericitul rege? Putem bănui că Ioan îi va fi vorbit cu asprime, pe bună dreptate, dar şi cu milă şi compasiune, sperând, de ce nu, în îndreptarea păcătosului.

Altfel, cum l-ar fi ascultat cu dragoste? Parcă-l vedem pe Irod făcând ochi mari, ca de copil ruşinat, prins în flagrant de un învăţător aspru, dar drept şi bun totodată. Un Irod ascultând docil, dar şi fascinat, atât cât îi permitea slaba-i pricepere.

Aşadar, în realitate, „asprul” Botezător n-a fost decât un miel înaintemergător al Mielului Hristos, pe care îl vedem în cele din urmă aşezându-se supus în genunchi, în faţa călăului tocmit de Irodiada, plecându-şi tăcut capul spre tăiere..., prevestire limpede a supunerii şi jertfei Mântuitorului, Care se va lăsa răstignit, ca un Miel spre junghiere, cum profeţise Isaia prorocul (53, 7) nu doar neprotestând, ci rugându-se chiar pentru călăi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34).

Iar acum, în iconografie, Sfântul Ioan ni se înfăţişează senin lângă tronul Împăratului Hristos, de cealaltă parte fiind Preasfânta Fecioară Maria, în preafrumoasa icoană ce se cheamă DEISIS (=rugăciune), stând smerit şi sfios în straiele simplităţii cunoscute şi rugându-se neîncetat pentru noi.

Pentru întregirea imaginii Botezătorului şi Înaintemergătorului Domnului, la mărturiile din Evanghelii socotim potrivit să adăugăm şi pe cea a istoricului iudeu Iosif Flaviu (aprox. 37-95), care, în lucrarea sa Antichităţi iudaice, notează la un moment dat următoarele: „Ioan a fost un om bun, care le-a cerut iudeilor să practice virtutea, să fie drepţi unii cu alţii şi pioşi faţă de Dumnezeu...” (18,117) .

Sfinte Ioane, cel smerit, bun, sfios, îndatoritor, discret, tandru, delicat şi milos, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Amin.