În general, îi numim pe monahi „purtători de cruce” căci, de-a lungul întregii călătorii pământești, toate faptele, gândurile ori frământările lor se arată cadențate de semnul Crucii; monahul ajunge, astfel, aidoma Marelui Răstignit: mort lumii, după cum scrie Sfântul Grigorie de Nyssa: „A ne întoarce spre Cruce înseamnă a ne face întreaga viață moartă pentru lume și răstignită, ca ea să nu poată fi rănită de niciun păcat”. 

Părintele Lavrentie Țurcanu din obștea Mănăstirii Neamț a înțeles deplin această chemare, asumându-și cu smerenie și credință „Crucea” călugăriei, urcând cu bucurie pe Golgota mântuirii, fără a pierde din suflet nădejdea răsplătirii. 

Născut la 19 ianuarie 1976, în localitatea Vinderei din județul Vaslui, Lucian, fiul lui Ioan și al Eleni Țurcanu, a crescut cu dorul de cer din fragedă copilărie de vreme ce, la doar 16 ani, a hotărât să urmeze calea mănăstirii, fiind închinoviat în obștea Neamțului în luna august 1992, de către starețul de atunci al chinoviei, arhimandritul Irineu Cheorbeja. Dovedind ascultare, răbdare și smerenie, starețul Irineu l-a călugărit pe fratele Lucian după trei ani de ucenicie, chiar de sărbătoarea Sfântului Andrei, pe 30 noiembrie 1995; slujba a fost oficiată în voievodala biserică ștefaniană, având ca naș de călugărie pe părintele protosinghel Melchisedec Romcea, iar numele de monah fiind ales pe cel al slăvitului Mucenic și Arhidiacon Lavrentie – anticipând, astfel, slujirea sa îndelungată în treapta diaconiei. 

Având râvnă spre cele sfinte, pe 23 mai 1996, în cadrul Sfintei Liturghii din ziua Înălțării Domnului, monahul Lavrentie a fost hirotonit ierodiacon de către vrednicul de pomenire Ioachim Mareș, Episcopul Hușilor, de față fiind toți ceilalți membri ai Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, prezenți la hramul istoric al Lavrei. 

Între timp, părintele Lavrentie, dornic cunoaștere și înțelegând importanța Teologiei ca știință a originii și finalității lumii, creată și susținută de iubirea lui Dumnezeu, a primit binecuvântare de la starețul mănăstirii să urmeze cursurile Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” între anii 1994-1999, dar și pe cele ale Facultății de Teologie, absolvită în anul 2016. 

Conștiincios și râvnitor, a împlinit mai multe ascultări: economat, paracliser, șofer pe multe dintre mașinile și utilajele agricole ale mănăstirii. Când situația o impunea, de la revărsatul zorilor până ce soarele scăpăta spre amurg, părintele Lavrentie, alături de economul mănăstirii, trudea la muncile câmpului: arat, discuit, prășit, cosit. Apreciindu-i trudnica lucrare, părintele arhimandrit Benedict Sauciuc, Starețul Mănăstirii Neamț din 1997, i-a rânduit ascultarea de șofer în multele călătorii misionare, la marile hramuri de la București și Iași, la cele din vestitele mănăstiri din Moldova ori din țară, și chiar din străinătate, la diferite evenimente duhovnicești și culturale la care era chemat să participe. În aproape toate deplasările, părintele Lavrentie, cu multă dragoste pentru dumnezeiasca Liturghie, se pregătea și pentru coliturghisire, adăugându-se soborului slujitor, fiind un bun diacon, atent și cunoscător al rânduielilor liturgice dar, mai cu seamă, a celor specifice slujirii cu arhiereu. 

Din acest motiv, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, l-a hirotesit arhidiacon la data de 13 august 2017, cu prilejul sfințirii noii biserici a Schitului Icoana Veche al Mănăstirii Neamț, prețuindu-i mantia smereniei și a ascultării pe care părintele Lavrentie o purta de mai bine de două decenii. 

Cei ce l-am cunoscut pe cel care acum parcă s-a grăbit să serbeze Paștile său personal, i-am apreciat nu doar aceste virtuți, ci și jovialitatea. Un contrast care, de multe ori, te cucerea: deși avea o alură ascetică, monahul nemțean se arăta mereu vesel, zâmbitor, neuitând îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați-vă” (Filipeni 4, 10). Prompt, binevoitor, arhidiaconul Lavrentie s-a făcut multora o frumoasă paradigmă într-o lume jertfită morții, el jertfindu-se Învierii, fapt adeverit de o rugăciune din slujba de călugărie: „Doamne, Dumnezeul nostru, primește pe robul Tău, care a lăsat poftele lumești și pe sine s-a adus Ție jertfă bineprimită”. Prin lucrarea sa, monahul nemțean s-a străduit să facă pământul cer, iar nicidecum cerul pământ.

Viața arhidiaconului Lavrentie s-a schimbat dramatic acum trei ani, când a fost diagnosticat cu o boală cumplită. Cu aceeași privire senină, binevoitoare, părintele își trăia fiecare zi ca o nouă Golgotă. Cu multă evlavie la Maica Domnului, care prin sfânta sa icoană proteguiește ctitoria Mușatinilor de mai bine de șase secole, poposea adesea în fața ei, rugându-o cu lacrimi să-i dea putere și necurmată credință în lupta cu boala.

Am văzut în viața părintelui Lavrentie cum se duce Crucea înțeleasă ca suferință. Răbdător în durere, cu nădejde în tămăduire, dar și în purtarea de grijă a Taumaturgului desăvârșit, monahul suferind și-a asumat boala, făcând din ea cale către Cer, drum spre Înviere. Oare cine putea să-L înțeleagă mai bine decât Mântuitorul Hristos, Care Și-a dus povara Crucii cu nesfârșită dragoste și compasiune pentru omul cel căzut? 

Spun aceasta ca unul ce i-am fost duhovnic în ultimii ani de viață, fiind martor la multele sale lacrimi și rugăciuni către Părintele Ceresc, prin care-i cerea îndurare și dezlegare de suferință. Din liniștea ce o primea de Sus, dar și din demnitatea suferindului frate de cin cu care își purta boala, am înțeles ce-i spunea Hristos, Domnul, întărindu-l în această luptă cu suferința: „Nu lăsa necazul, încercarea, neputința sau suferința să ne despartă, ci folosește-le pe toate în așa fel încât să te apropii tot mai mult de Mine”. Călugărul nu a ieșit din îndemnul Răscumpărătorului său. A tăcut, suferind; a nădăjduit, s-a rugat; a iubit luptând, dar niciodată cârtind. 

La ultima întâlnire, părintele Lavrentie era împăcat și liniștit, dar și încrezător în vindecare, deși boala îl făcuse să se topească precum lumânarea în sfeșnic. Nu bănuiam că peste doar două luni voi primi trista veste că s-a grăbit să se întâlnească cu Mântuitorul Hristos, Cel ce prin a Sa moarte a biruit moartea, făcându-ne tuturor cale către Cer. 

În ajunul Duminicii a treia din Postul Păresimilor, când vom serba Sfânta Cruce, întristata obște nemțeană va da țărânei trupul cel fără de viață al părintelui Lavrentie, care va aștepta Ziua cea mare a Învierii în cimitirul aflat nu departe de streașina strălucitei ctitorii ștefaniene de la Neamț – dar sufletul său, ușurat și izbăvit prin suferință, se va înfățișa curat înaintea Nemitarnicului Judecător, rostind ca odinioară Marele Mucenic și Arhidiacon Lavrentie, în chinurile muceniciei: „Mulțumesc Ție, Iisuse Hristoase, pentru că m-ai învrednicit să intru pe porțile Împărăției Tale”.