Programul de viață al monahului: ascultare și rugăciune; smerenie și lacrimi

Este suficient, spre a ne da seama de preocupările și de eforturile sale intense pentru o viață îmbunătățită, să parcurgem câteva însemnări din jurnalul pe care l-a redactat în primii ani de călugărie, editat de către ucenicii săi, după mutarea la cele veșnice.

La numai un an după tunderea sa în monahism și după hirotonia ca ierodiacon, în anul 1954, își fixa ca repere ale programului său de viață duhovnicească:

1. Străduiește-te să ții cât mai mult tăcerea...
2. Străduiește-te să dobândești în toate și oricând blândețea...
3. Străduiește-te mai ales să ai o ascultare cât se poate de sinceră, completă, adevărată... 
4. Străduiește-te să omori din mintea și inima ta toate gândurile de mândrie...
5. Caută să fii smerit, nu la arătare, în afară, ci în inima ta smerește-te...
6. Fugi cu totul de urâta mânie...
7. Fugi de cumplita patimă a curviei...
8. Dorește, cere prin rugăciune, silește-te să capeți dumnezeiasca dragoste de Dumnezeu și de aproapele...
9. Iubește și pe fratele tău, că pe Hristos închipuiește...
10. Luptă-te până la moarte să te supui cu totul starețului tău...
11. Caută ca în toată viața ta să nu judeci pe nimeni...
12. Dobândește-ți multă răbdare, căci multe necazuri vei avea în viață...
13. Pe lângă toate aceste mari virtuți, ca cele ce sunt la temelia mântuirii tale stâlpi de bază, trebuie să ai o nevoință personală, tainică, ascunsă, nejefuită de lauda lumii, neștiută de cei iscoditori, nefurată de hoți etc...
14. Pentru a avea o mai mare pace și sporire în nevoință, caută și nu te îmbuiba cu mâncare... 
15. Cere stăruitor în rugăciunile tale, zi și noapte cere cu mare durere, smerenie și tânguire darul lacrimilor...
16. Fii convins că mult ajută la dobândirea și păstrarea lacrimilor străinătatea, singurătatea...
17. Iubește mult chilia ta...
18. Și mai ales, stând în chilie sau oriunde vei fi, ca o rugăciune neîncetată să ai cugetarea morții tale...
19. Fugi ca de foc de lenevie...
20. Multe sunt patimile, multe virtuțile, încât mintea nu le poate pricepe...

Caută să mulțumești Domnului pentru tot ce-ți dă bun sau rău. Primește tot ce ți se întâmplă ca de la Domnul pentru mântuirea ta”.

Iar ca o completare a acestora, cerea sufletului său: 

• „Nu crede gândurilor tale.
• Nu face pace cu tine niciodată.
• Nu te mulțumi cu ceea ce faci niciodată.
• Nu vădi cuiva tainele tale niciodată.
• Nu-ți face prieteni mulți.
• Iubește-i pe toți și mai buni socotește-i.
• Supune-te tuturor și multă pace vei avea.
• Iartă toate tuturor și iertat vei fi și tu.
• Caută pacea tuturor și parte de ea vei avea.
• Caută întâi binele și folosul aproapelui.
• Caută pacea în ascultarea întâi.
• Caută mângâiere numai în rugăciune.
• Caută pe Domnul în necazuri.
• Urmează-I Lui pe Golgota.
• Fugi de oameni ca să-i iubești mai mult.
• Fugi de prieteni și de rude.
• Ascunde-te în chilia inimii tale.
• Stăruie, silește-te, ceartă-te, defaimă-te. Amin”.

Asemenea marilor duhovnici, considerând că „înlesnirile” și „zgomotul” provocate de pelerini perturbă viața călugărească, Preacuviosul Părinte Ioanichie Bălan îndemna neobosit la întoarcerea monahismului la duhul veacurilor primare și al primilor monahi, la respectarea desăvârșită a voturilor asumate, spre a fi pentru mireni, ceea ce îngerii sunt pentru călugări. „Noi nu trăim aici pentru fotografii, cum vor mirenii să ne aibă cumva în amintirea lor, remarcă marele duhovnic. Noi suntem pentru Hristos. Nu facem spectacol, mănăstirile nu sunt locuri de turism, sunt locuri de rugăciune. Ne luptăm cu diavolii, întâi cu cei din noi, că și noi avem duhuri rele care ne chinuiesc, că dacă n-ar fi acelea, n-ar fi nici mântuire. Cum spun Sfinții Părinți: «Îndepărtează ispita și nu se va mântui nici un om». Ne luptăm cu gândurile. Asta e lupta la călugăr. Lupta cu gândul, nu lupta cu fapta. Că dacă ajungi de la gând la faptă ești ca și pierdut. Dacă ajungi de la gând la faptă ești mai rău decât mireanul. Lupta călugărului este cu gândurile, cu imaginația, și e foarte cumplită. Să știți că nu e așa de ușor. E ușor să vezi un părinte, să-i faci o fotografie, dar să vezi cât se luptă o viață întreagă cu el însuși și cu gândurile, ca să-și păstreze oleacă rugăciunea și mintea curată și inima curată și sufletul să ardă pentru Hristos”.

Pentru aceasta este necesară o chemare autentică pentru viața monahală și asumare responsabilă a crucii vieții călugărești, de „cercetare amănunțită”, din partea duhovnicilor iscusiți, din galeria cărora Părintele Ioanichie a făcut parte, pentru a descoperi și cultiva adevăratele vocații, căci spunea Sfinția Sa în cuvinte de o frumusețe spirituală nemaiîntâlnită: „Ca să formezi un viitor stareț, preot sau duhovnic, un purtător de Hristos, trebuie ca, din sufletul unui bătrân duhovnic, să picure câte o lacrimă, câte o scânteie, câte un fir, câte o lumină în sufletul unui tânăr”.

Până în ultima clipă a vieții sale, a iubit și prețuit „chipul îngeresc” de viețuire, căruia i s-a adăugat din fragedă tinerețe și pe care l-a onorat și înălțat prin exemplul său de trudă intelectuală și de luptă duhovnicească. Pentru Sfinția Sa, poporul român este un „popor de aur”, Ortodoxia este „credința de inimă” a acestui neam, iar monahismul este elita duhovnicească a Ortodoxiei românești. „Ce frumoasă e viața asta în Hristos!, medita Părintele, spre apusul vieții sale, o viață dedicată lui Dumnezeu și semenilor și, prin aceasta, deplin împlinită și îmbunătățită. Să stau câte două-trei ore în fiecare miez de noapte la rugăciune, seara uneori în privegheri până la miezul nopții, apoi Psaltirea să se citească neîncetat, sfintele slujbe și laudele Domnului să se înalțe către cer neîncetat. Ce vrem mai frumos rai pe pământ decât acesta? Să trăim în iubire, în smerenie, în cântare, în rugăciune și să așteptăm să vină Domnul”.