„Sfinţilor care sunt pe pământul Lui,
minunată a făcut Domnul
toată voia întru dânşii” (Psalmi 15, 3)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, la 15 noiembrie, se face pomenirea cea de peste an a Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Paisie, mare stareţ al Mânăstirii Neamţ.

Sfântul Paisie de la Neamţ s-a născut în oraşul Poltava din Ucraina, la 21 decembrie, 1722, în familia unui preot evlavios, fiind al unsprezecelea copil. Din botez a primit numele de Petru. Apoi, murind tatăl său, mama l-a dat la şcoală, mai întâi în Poltava, apoi la Academia teologică din Kiev, întemeiată de mitropolitul mol­dovean Petru Movilă. Dar sufletul său dorea o viaţă duhovnicească mai înaltă.

După patru ani de şcoală intră în viaţa monahală, ducându-se la o mănăstire din apropiere. Aici este făcut rasofor sub numele de Platon. Negăsind linişte şi pace în mănăstirile din Ucraina, în anul 1745 vine în Moldova şi apoi în Ţara Românească, unde viaţa isihastă monahală era în floare, sub povăţuirea Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului.

În anul 1746 se duce pentru un timp la Sfântul Munte Athos, şi se nevoieşte patru ani de zile singur, ca pustnic. În anul 1750 este călugărit la Athos de stareţul său, Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, primind numele de Paisie. Aici îşi formează o obşte de 64 de călugări la schitul Sfântul Ilie, iar în anul 1763 se reîntoarce în Moldova şi se stabileşte la Mânăstirea Dragomirna. De aici este silit să se retragă la Mânăstirea Secu, din cauza ocupaţiei Bucovinei de către austrieci; iar în anul 1779 este trimis la Mânăstirea Neamţ ca stareţ peste ambele obşti, unde se nevoieşte încă 15 ani şi adună în jurul său peste 700 de monahi.

Ajungând la vârsta de 72 de ani, Cuviosul Paisie se mută la cele cereşti la 15 noiembrie, 1794, fiind plâns mult de ucenicii săi din Moldova, Ţara Românească şi Ucraina.

Iubiţi credincioşi,

Cuviosul Paisie de la Neamţ a fost cel mai iscusit stareţ al mânăstirilor româneşti din secolul XVIII până în zilele noastre. Personalitatea lui de mare stareţ s-a impus în toate ţările ortodoxe, fiind pentru toţi monahii din obştea sa părinte, dascăl, povăţuitor, duhovnic şi rugător neadormit către Dumnezeu.

Virtuţile sale cele mai alese, care l-au făcut cunoscut peste tot ca mare stareţ, ca sfânt şi iscusit povăţuitor de suflete sunt acestea:

1. Sfinţenia vieţii sale. Cuviosul Paisie de la Neamţ s-a dovedit din tinereţe un călugăr cu viaţă sfântă şi iscusit lucrător al tuturor virtuţilor călugăreşti, întrecând pe toţi cei din vremea lui. El era ca o făclie aprinsă pentru toţi - sihaştri, călugări, mireni, preoţi şi duhovnici.

2. Rugăciunea neîncetată. Sfântul Paisie de la Neamţ era un om al neîncetatei rugăciuni. El practica rugăciunea inimii din tinereţe, pe care o dobândeşte desăvârşit în Sfântul Munte Athos şi o lucrează până la moarte, ajungând mare dascăl al rugăciunii inimii pentru toată obştea sa.

3. Ascultarea. Pe lângă neîncetata rugăciune, Cuviosul Paisie punea mare accent pe sfânta ascultare, învăţând pe călugări să fie fii ai ascultării şi să nu facă nimic fără poruncă, fără rugăciune şi fără binecuvântare. De aceea a reuşit să întemeieze o obşte atât de mare şi bine organizată, pentru că nimic nu se făcea fără ascultare.

4. Sfintele slujbe. Toţi călugării erau datori să ia parte la toate sfintele slujbe, mai ales la Utrenie şi la Sfânta Liturghie, în afară de cei cu ascultări fixe şi de cei bătrâni şi bolnavi.

5. Spovedania şi Sfânta Împărtăşanie. Cuviosul Paisie era un preaiscusit duhovnic. El a rânduit în obştea de la Neamţ, precum şi la Secu şi Dragomirna 24 de duhovnici, care spovedeau pe toţi călugării, mai ales pe cei tineri, în fiecare zi, seara, de toate păcatele făcute peste zi. Iar când mergeau la munca câmpului pe la metoace, le trimitea şi câţiva duhovnici cu ei pentru spovedania zilnică. Sfânta Împărtăşanie o dădeau săptămânal celor vrednici, după râvna fiecăruia.

6. Rânduiala de chilie. Fiecare duhovnic avea grijă de ucenicii lui, pe care îi cerceta la chilii şi le punea rânduială şi canon de post, metanii, rugăciune şi odihnă. Nimeni nu avea voie să facă voia lui sau să-şi lase rugăciunea şi canonul de chilie nefăcut, afară de cei bolnavi şi neputincioşi. Pe lângă cele 300 de metanii şi 300 - 600 de închinăciuni zilnice, fraţii şi monahii tineri citeau câteva catisme la Psaltire şi se hrăneau din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, mai ales din cele biblice, aghiografice şi filocalice, care se tălmăceau la Neamţ.

7. Iubirea duhovnicească. În obştea Cuviosului Paisie de la Neamţ era o desăvârşită armonie, smerenie, tăcere, ascultare şi iubire duhovnicească. Nimeni nu era tulburat; nimeni nu era certat cu ceilalti fraţi şi călugări; nimeni nu lipsea de la slujbele Bisericii şi toţi făceau ascultare cu dragoste. Iubirea duhovnicească, slujbele şi ascultarea desăvârşită au făcut din Mănăstirea Neamţ cea mai mare şi cea mai bine organizată mănăstire ortodoxă din toate ţările ortodoxe, ale cărei raze de lumină iradiau peste tot în Moldova şi peste hotarele ei.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi prăznuim pe Cuviosul Paisie de la Neamţ, după două sute de ani de la strămutarea sa, unul dintre cei mai mari stareţi şi organizatori ai monahismului ortodox românesc şi răsăritean.

Astăzi mănăstirile noastre înalţă alese cântări de laudă Sfân­tului Paisie de la Neamţ, lauda Moldovei şi podoaba Ortodoxiei.

De aceea suntem datori, mai ales noi monahii, să urmăm sfintele sale învăţături cu toată râvna. Căci nimeni dintre noi nu se poate mântui fără ascultare, fără sfântă rugăciune, fără blândeţe, smerenie şi iubire curată în Hristos.

Numai aceste virtuţi, unite cu harul Sfântului Duh, transformă inimile, ne unesc cu Hristos şi ne asigură mântuirea sufletului.

Să rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe toţi sfinţii din cer şi pe Cuviosul Paisie de Ia Neamţ să ne ajute tuturor pe calea mântuirii, ca să fim şi noi număraţi în cetele cuvioşilor părinţi, cărora le aducem cântări de laudă spre slava Preasfintei Treimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an, Editura Episcopiei Romanului, pp. 253-256)