În călătoria noastră prin duhul României, odată ajunşi în Moldova, am hotărât să mergem fără popas până la Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli de la Petru Vodă. După ce am părăsit şoseaua, maşina se mişca încet, cu precauţie, ca un cal de munte care caută cu grijă unde să pună piciorul: drumul era de ţară, cu pietriş şi pietre mai mari aruncate la întâmplare, zdrobite şi azvârlite pe margini de roţile căruţelor, ale maşinilor şi tractoarelor. Pe vale am întâlnit un tânăr citind dintr-o carte, poate îşi citea canonul de spovedanie şi împărtăşanie.

Intram într-o altă lume, cu oameni care se îngrijeau de mântuirea sufletului lor. Femei bătrâne cu traiste pe umăr, cele mai multe ţinând de mână câte un copil sau doi, urcau încet şi cu opriri dese. Fiecare pas al lor era, de fapt, o rugăciune, chiar dacă nu era rostită, fiecare pas spre mănăstire era, fără îndoială, un urcuş spre desăvârşire.

Am ajuns pe înserat, începuse Vecernia. Se schimbaseră multe lucruri, mai apăruseră clădiri noi. Ceea ce nu se schimbase de fel era acea adâncă duhovnicie pe care o cunoscusem cu doi ani înainte, închinătorii se grăbeau spre biserică pentru a prinde privegherea, alţii stăteau în şir la uşa chiliei Părintelui Iustin să se spovedească. Tot ca în trecut, această coadă lungă de penitenţi aşteptând mărturisirea păcatelor şi iertarea lor începea dis-de-dimineaţă, şi după miezul nopţii erau tot atât de mulţi.

Părintele Iustin şade în scaunul spovedaniei câte 17 ore în şir. De aceea am spus că este cel mai tare călugăr contemporan, căci puterea aceasta de a sta acolo, nemâncând şi nebând aproape nimic, vine de la Dumnezeu.

În jurul mănăstirii s-au aşezat câţiva tineri intelectuali, care şi-au cumpărat acolo casă şi pământ şi care ţin de mănăstire cu duhul. Îndemnul cumpărării a venit de la Părintele Iustin, care doreşte să aibă în jurul mănăstirii numai vecini credincioşi. Dar acest îndemn se dovedeşte acum un adevărat dar de înainte vedere, căci acum, cu noua Constituţie, orice străin poate să cumpere pământul din jurul mănăstirii şi să trântească acolo o crâşmă, o discotecă sau alt locaş de desfrâu, pentru că dracul nu numai că nu zideşte biserici, dar şi pe cele care există vrea să le distrugă. Noua Constituţie dă dreptul oricărui străin să cumpere ce vrea şi unde vrea, nimic nu protejează patrimoniul spiritual al ţării.

Am participat la slujba de noapte. Din când în când, câte un credincios care probabil îşi mai amintea de mine venea să-mi sărute mâna, sau câte o maică. Am observat un lucru ciudat şi nu cred că ceea ce voi spune acum îşi are sursa în pietatea deosebită pe care o am pentru Părintele Iustin, care ar putea să-mi influenţeze sentimentele: când mergi într-o mănăstire de călugări, şi când trebăluiesc prin curte, şi când slujesc în biserică, ei sunt aceeaşi. La Petru Vodă este ceva deosebit: monahii aceştia tineri, în biserică parcă ar fi coborâţi dintr-o altă lume, au în ei ceva îngeresc. Nu vreau să spun că ei sunt îngeri, dar în atmosfera de credinţă instituită în această mănăstire, şi nu numai de către părintele Iustin, ci mai ales de către puterea credinţei pelerinilor, monahii iau chipuri îngereşti în biserică.

Am o dragoste deosebită pentru această mănăstire şi o pietate deosebită pentru Părintele Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii, probabil cel mai tare, după duh, monah al mănăstirilor româneşti, mai ales acum, când Părintele Cleopa s-a dus la cer, printre sfinţi.

El şi mănăstirea lui este ca un fel de stea a marginilor care ne arată nouă cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui. Să punem la picioarele Mântuitorului lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia sufletului şi smirna inimii, adică tot ce a pus Dumnezeu în noi, minte, credinţă, sentiment, toate să le punem la picioarele Mântuitorului şi să-L cinstim cu toţii. Această misiune o are Părintele Iustin.

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 165-167)