Părintele Mihail Lungeanu s-a născut la 24 septembrie 1924, în familia preotului Constantin Lungeanu din Scânteiești, județul Galați. După numirea părintelui Lungeanu la Biserica „Frumoasa” din Iași (mai 1927), tânărul Mihail a urmat Școala Primară Mixtă din Nicolina „Vasile Conta”, din același oraș. A continuat cu două clase la Liceul „Alexandru cel Bun”, iar mai apoi la Liceul „Național”, ambele din Iași (1936-1943).

În 1943 se înscrie la Facultatea de Medicină din Iași, secția „Medicină generală”. În martie 1944, din cauza frontului care se apropia, se refugiază împreună cu familia la Govora, județul Vâlcea. În noiembrie 1944, tânărul Mihail Lungeanu încearcă să reia cursurile și să promoveze examenele de la facultatea care se refugiase la Alba Iulia. Încearcă să se înscrie la facultatea similară de la Timișoara, însă nu reușește. În această perioadă efectuează o excursie în Munții Sebeșului împreună cu alți colegi de facultate, unde se întâlnește cu un alt coleg, Dan Dumitrescu. Acesta reușise să evadeze în timp ce era escortat de organele de ordine de la Alba Iulia la Sibiu și să-și încropească o locuință în zona localității Căpâlna, se pare, alături de doi soldați germani care dezertaseră. În mai 1945, Mihail Lungeanu revine în Iași, unde își continuă studiile de Medicină. Alături de alți colegi studenți, este urmărit de Siguranță pentru suspiciunea de activitate legionară. În fapt, alături de colegii săi apropiați, tânărul Lungeanu nu permitea celulei Frontului Democrat Universitar, organizație studențească satelită partidului comunist, să-și creeze un debușeu în lumea studențească. Altfel spus, oponenții unei astfel de organizații procomuniste erau considerați legionari care continuă să activeze, mai ales că unii dintre aceștia aveau și antecedente legionare. Se pare că aprobă implicarea în cadrul unei organizații anticomuniste formată mai ales din studenți, în mai 1947, când ascunde la domiciliul său un aparat de emisie-recepție care nu avea toate componentele. Probabil, ca în alte cazuri orchestrate de Siguranța comunistă, va fi fost vorba de o înscenare, mai ales că la domiciliul său, în timpul percheziției, avea să se găsească inclusiv un pistolet. De altfel, câteva lămpi din acest aparat, Lungeanu a dorit să le vândă, deoarece nu avea bani pentru a se interna la Spitalul „Burghelea” din capitală, deoarece era bolnav la rinichi. El totuși pleacă la București, unde se internează, iar la începutul lui august 1947 merge la fratele său, funcționar în localitatea ilfoveană Ghergani. De aici, la 18 august 1947 este arestat de Jandarmerie și trimis în ancheta Siguranței din Iași. Este practic lipit organizației legionare a studenților de la Facultatea de Medicină. În noiembrie 1947 este internat într-o clinică din Iași sub supravegherea Siguranței, apoi la 28 octombrie 1948 transferat la penitenciarul din Suceava. Aici, deja începuse o acțiune de reeducare, prin care practic anchetele penale erau reformulate în termeni ideologici, fără nici o legătură cu realitatea, încât inculpații deveneau cei mai periculoși la adresa regimului comunist abia instalat și, în consecință, trebuiau să-și recunoască trecutul politic pentru a cere reabilitarea prin asumarea ideologiei marxiste. Din aceste motive, condamnarea lui Mihail Lungeanu are un caracter eminamente ideologic.

Prin Sentința nr. 195 din 21 februarie 1949 a Tribunalului Militar Iași, în deplasare la Suceava, Lungeanu a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale”. În septembrie 1949 a fost mutat la Pitești. Aici, în prima zi de Crăciun a anului 1949, a început reeducarea. Tânărul Lungeanu, alături de alți confrați de suferință aflați într-un colț al celulei, numit în semn de batjocură „mănăstirea”, a trecut prin primele torturi fizice. Au urmat și alte episoade de tortură, dar tânărul Lungeanu, alături de alții, a rezistat. Îmbolnăvindu-se din nou cu rinichii, în martie 1950, Lungeanu a fost transferat la Văcărești, iar de aici, o lună mai târziu, la Târgu Ocna. Și aici a rezistat reeducării prin tortură fizică, de intensitate mai mică, mai ales datorită relației de ordin spiritual pe care o cultiva cu Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Ion Popescu și Gheorghe Jimboiu. La 27 august 1953 este eliberat din penitenciarul Târgu Ocna. Încă din perioada detenției de la Văcărești, Lungeanu s-a rugat pentru ca să nu mai ajungă în reeducarea de la Pitești, făgăduind că după eliberare se va dedica rugăciunii. În mod evident, relația cu Gafencu l-a convins și mai mult pentru acest gând. Din acest motiv, după eliberare îl anunță pe tatăl său că dorește să ia calea slujirii. În noiembrie 1953, se angajează ca oficiant sanitar la Serviciul de Salvare Iași. Lucrează până în august 1954, când demisionează în încercarea de a-și finaliza studiile de Medicină. Este refuzat. În această perioadă cultivă relații cu ierodiaconul Roman Braga de la Catedrala Mitropolitană din Iași, care trecuse și el printr-o detenție, inclusiv la Pitești. Lungeanu cercetează Mănăstirea Vladimirești, în acea vreme considerată un far al spiritualității ortodoxe, care se opunea comunismului. Însă, la 21 decembrie 1954 este arestat din nou și trimis în ancheta Securității din Galați. În această perioadă, Securitatea orchestra anchetele în procesele zise ale reeducării, adică de condamnare a celor care comiseseră reeducarea la ordinul autorităților comuniste, dar care acum erau considerați vinovați de această faptă, ca rezultat al unui ordin primit de la capul Mișcării legionare, Horia Sima. Totodată, Securitatea pregătea lichidarea Mănăstirii Vladimirești, împotriva căreia nu deținea dovezi cu caracter ideologic față de regimul care, oficial, garanta libertatea de conștiință.

Lungeanu este anchetat asupra a două mari secvențe din biografia sa: activitatea „teroristă” din munții Sebeșului și rezistența manifestată în timpul reeducării, anchetatorii pornind de la declarațiile celor care treceau prin procesul reeducării. Pentru Securitate, excursia lui Lungeanu de la sfârșitul anului 1944 în munții Sebeșului însemna implicarea într-o „bandă teroristă”, unde se înarmase în așteptarea semnalului de luptă care să fie transmis prin mesagerii parașutați de aviația germană. În același scenariu al Securității, Lungeanu ar fi încercat atacarea penitenciarului Aiud, în vederea eliberării deținuților legionari și ocuparea unui post telefonic. Totodată, șirul acuzațiilor fictive la adresa lui Lungeanu a continuat cu acuzația că „a luat parte la așa-zisa acțiune de reeducare și autodemascare a legionarilor din penitenciarul Pitești, [...] jucând întâi rolul celor potrivnici autodemascării și apoi trecând în tabăra celor ce erau pentru autodemascare, participând în mod activ la maltratarea deținuților care nu vroiau să facă demascări”. De asemenea, în seama lui se mai arăta că, la 1 mai 1951, „a luat parte la o demonstrație antimuncitorească a deținuților din Târgu Ocna, în scopul compromiterii regimului RPR”. În ultima acuzație, evident că, în realitate, era vorba de greva deținuților care se opuneau reeducării, protest care s-a făcut auzit în rândul celor care asistau la ceremoniile dedicate zilei de 1 Mai de pe stadionul din vecinătatea penitenciarului din Târgu Ocna. Toată această șaradă a anchetatorilor s-a încheiat la 15 ianuarie 1955 când, într-un referat se arăta că planul de recrutare ca informator a lui Mihail Lungeanu „a eșuat” și, prin urmare, se propunea trimiterea în ancheta penală în vederea condamnării. Probabil, cei din Securitate aveau în vedere recrutarea lui Lungeanu și dirijarea lui în mediul Mănăstirii Vladimirești. În consecință, prin Sentința nr. 1337/1956, Lungeanu a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru „crima de înaltă trădare”. În mai multe rânduri, probabil din cauza anchetelor la care a fost supus, Lungeanu a cunoscut penitenciarele de la Galați, Jilava, Codlea, Iași și Aiud. Pentru că a refuzat reeducarea, de multe ori Lungeanu a fost trimis în Zarca Aiudului. La 8 mai 1964 a fost eliberat din penitenciarul Aiud. După eliberare a încercat să-și finalizeze studiile de Medicină. A fost refuzat, în schimb primit în anul III la Facultatea de Psihologie. A lucrat ca asistent de laborator la Policlinica Municipală Iași, iar din 1986 ca biolog principal la Dispensarul din Tătărași. În octombrie 1993 a fost hirotonit diacon, iar în ianuarie 1998 preot de către Arhiepiscopul Bartolomeu Anania al Clujului. A ajuns preot la Biserica „Bunavestire” din Iași, acolo unde slujise și tatăl său.

La 2 septembrie 2012 a trecut la cele veșnice.

(Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici şi mireni mărturisitori din Arhiepiscopia Iaşilor, în închisorile comuniste (1945-1964), Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 103-106)