Vestea despre viața plină de sfințenie a părinților de la Slatina s-a răspândit nu numai în Bucovina, dar și în întreaga țară, atrăgând atenția lipsită de bunăvoință a autorităților ateiste asupra mănăstirii. În primăvara anului 1952, Securitatea a dispus percheziții forțate în chiliile monahilor și arestarea părinților Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc și a fratelui Constantin Dumitrescu. 

După ce au fost anchetați la Fălticeni, părinții au fost eliberați cu condiția de a nu mai face „propagandă religioasă”. Cei doi duhovnici, părintele Cleopa și părintele Arsenie Papacioc s-au hotărât să se retragă la pustie pentru o vreme, izolându-se de ochii iscoditori ai lumii în desișurile pădurilor din Munții Stânișoarei. 

În inimile viețuitorilor de la Slatina, plecarea forțată a celor doi mari trăitori ai rugăciunii a adus multă mâhnire. Înainte să se despartă de povățuitorul său duhovnicesc, monahul Proclu i-a cerut părintelui Cleopa binecuvântarea de a se retrage și el din obște, pentru a duce o viață de isihie. Răspunsul primit, însoțit de semnul Sfintei Cruci pe cap, a fost următorul: „Așa îți dau blagoslovenie să te duci la liniște: să faci ascultare până ce nu ai să mai poți. Și, când nu ai să mai poți, ai toată blagoslovenia”. 

Părintele Proclu a continuat să viețuiască în ascultările de obște încă un an și jumătate, după care s-a îmbolnăvit și s-a retras la liniște împreună cu un alt ucenic apropiat de al părintelui Cleopa, părintele Macarie Tănase.

Revenirea părintelui Cleopa la Mănăstirea Sihăstria a adus după ea și întoarcerea în obște a celor doi monahi pustnici care însetau după povățuirea marelui duhovnic. Grija de căpetenie a părintelui Proclu era să fie cu luare aminte la gândurile de judecată împotriva aproapelui care îi atacă, de obicei, pe nevoitorii vieții de obște. „Dacă judec pe aproapele și consider că el este în groapă și eu, sus pe mal, atunci, de fapt, e invers. Eu sunt în groapă și el pe mal. Trebuie întotdeauna a da vina numai pe mine și să-i socotesc pe toți sfinți. Cea mai mare nenorocire este judecata sau osândirea și părerea că ești mai bun ca altul. Cât timp trece prin fața minții că eu sunt mai bun ca altul, aceea înseamnă despărțire de Dumnezeu.”

Iubea tihna rugăciunii pe care nu o putea afla decât fugind de clevetire și de însoțirile cu alți frați. „Când venea cineva și îmi spunea ceva de cineva, îi spuneam câte o minciună ca să scap de el, ca să nu mă birui de judecată. Ziceam că-s tare bolnav, că mă doare capul ori îi spuneam alte trăsnăi și, când vedea că mă culc, îmi dădea pace și scăpam de judecată. Judecata e a lui Hristos, nu e a noastră”.

(Articol realizat de maicile de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă)