De două ori a cercetat Sfântul Munte un pustnic caucazian, Părintele Stratonic. De neam era din gubernia Harkovului; în lume fusese negustor, avea prăvălia sa; avea și copii. Și i s-a aprins sufletul de marele foc al pocăinței, și părăsindu-și familia și avuțiile s-a dus în Caucaz.

Era un bărbat minunat. La vederea lui sufletul se cutremura. Ochii îi erau necontenit înlăcrimați; iar când începea a vorbi despre Dumnezeu, vorbea cu mult simțământ și cu un chip smerit, și toți cei ce-l ascultau primeau bucurie și mângâiere. Cuvântul îi era puternic, pătruns de frica lui Dumnezeu și de dragoste; era cu adevărat ca un vultur printre părinți. Vorbind cu el, oamenii se schimbau sufletește, și văzându-i sfânta viață, se smereau. Prin cuvântul său întărea din nou sufletele, și pe mulți a ridicat din căderi. Auzindu-l, sufletul uita de cele pământești și fierbinte se avânta către Dumnezeu.

Statura lui era puțin peste cea mijlocie; avea fața plăcută, părul închis la culoare; toți îl îndăgeau. Nevoitorii Caucazului îl aveau la cinste, iar aceasta după vrednicie; purta nevoințe grele; răbda zăduful și frigul; iarna umbla desculț, răbdând pentru dragostea lui Dumnezeu, și niciodată nu era în gura lui cârtire împotriva lui Dumnezeu, ci sufletu-i se dăduse voii lui Dumnezeu și cu bucurie purta toate suferințele. El propovăduia o pocăință înflăcărată și pe mulți i-a adus dintr-o grea negrijanie la o nevoință plină de osârdie. În cuvintele sale limpede se simțea harul lui Dumnezeu, iar acesta renăștea mințile oamenilor și-i smulgea de la pământ.

Odată nevoitorii Caucazului l-au dus la un îndrăcit, și când Părintele Stratonic l-a văzut, de multă dragoste a plâns și a zis: „O, nefericită făptură a lui Dumnezeu, cum este ea chinuită de draci”, și a făcut asupră-i semnul crucii, cu cuvintele: „Tămăduiască-te Domnul Iisus Hristos”, și bolnavul dintr-o dată s-a înzdrăvenit. Așa putere avea credința și rugăciunea acestui bărbat.

O, minunate iubitor al plânsului, iubitul nostru Părinte Stratonic, unde locuiești acum? Vino la noi, și-ți vom zidi o chilie într-un munte înalt, și vom căuta asupra sfintei tale vieți, și în măsura puterilor urma-vom marii tale nevoințe. Vremea lacrimilor tale, Părinte, a trecut. Acum tu în ceruri auzi cântările heruvimice și vezi slava Domnului, pe cara a iubit sufletul tău pe pământ, și tinzând către Dânsul s-a dat plânsului pocăinței. Domnul a iubit pe om, și au dat lui plânsul, ca sufletul să se spele în acea apă și să se curățească, spre a vedea pre Domnul în duhul iubirii și în frica cucerniciei.

Mai spunea Părintele Stratonic că vine vremea când monahii se vor mântui în veșminte mirenești.

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p.506)