Bucuria – poruncă și dar divin; semn distinctiv al creștinului

Părinte Teofil spunea că, pentru creștin, bucuria nu este o recomandare pioasă, ci o poruncă fundamentală, dată de Mântuitorul Iisus Hristos, după Slăvita Sa Înviere, femeilor mironosițe, Sfinților Săi Apostoli și ucenicilor, iar prin aceștia, nouă tuturor. O poruncă valabilă până la sfârșitul veacurilor. Interpretând cuvintele Mântuitorului, adresate ucenicilor după Învierea din morți, obișnuia să spună că la sfârșitul cuvintelor „Bucurați-vă!”, nu este pus semnul întrebării, adică: „aveți curaj să vă bucurați, după ce M-ați răstignit?”, ci semnul exclamării, fiind o poruncă, un îndemn ferm. Și, adăuga Părintele, ne dovedim a fi creștini adevărați în măsura în care suntem „oameni ai bucuriei”, persoane care aduc liniște și pace, acolo unde vrajbă și dușmănie; speranță, acolo unde domnește deznădejdea; bucurie, acolo unde sunt lacrimi grele de tristețe. 

Întemeiat pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Galateni 5, 22-23, care vorbesc despre roadele Duhului Sfânt: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”, duhovnicescul Părinte considera că, indiferent de încercările și pătimirile din viața aceasta trecătoare, bunul creștin este un om care cultivă și împărtășește bucurie, ca unul care știe că, în suferințele sale, nu este niciodată singur, ci este însoțit și ajutat, în mod tainic, de Mântuitorul Iisus Hristos. Mai mult chiar, dacă ori de câte ori trecem prin situații dificile, vom medita la pătimirile pe care Domnul Hristos le-a suferit pentru noi, nevinovat fiind, vom constata că grijile sau durerile noastre sunt infinit mai mici și vom dobândi putere și nădejde să le purtăm, cu demnitate și răbdare, spre exersare duhovnicească și spre mântuire. Iar bucuria pe care o simte un astfel de suflet încercat, precum spunea Părintele Teofil, este mai presus de bucuriile veacului acestuia, o bucurie primită ca dar de la Duhul Sfânt și arvună a fericirii veșnice din viața ce va să vină. 

Omul – creat spre fericire. Credința creștină – credință a bucuriei

Cunoscător profund al cuvintelor Sfintei Scripturi și, după mărturia Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, „cel mai bun cunoscător al scrierilor filocalice”, Părintele Teofil se sprijinea, în argumentările sale teologice și în sfaturile pe care le oferea, cu dragoste și discernământ spiritual, pe cuvântul lui Dumnezeu, descoperit și consemnat în Sfânta Scriptură și explicitat de către Sfinții Părinți, în operele lor fundamentale. „Credința noastră, învăța Preacuvioșia Sa, este că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie fericit și omul poate să fie fericit, are condiții să fie fericit, iar când are și împotriviri în lumea aceasta (necazuri, suferințe), dacă are credința în Dumnezeu, dacă ține seama de Dumnezeu are mai multe posibilități de a-și manifesta izbânda”. Din acest motiv, „credința creștină este o credință a bucuriei. Se spune, pe drept cuvânt, că religia creștină este o religie a bucuriei. Așa este. Este o religie a iubirii și este o religie a bucuriei. Bucuria și iubirea se unesc foarte bine între ele, în sensul că iubirea e fericitoare și cuprinde în sine bucuria”. 

Viața creștină – dobândire a bucuriei curate și înalte

Alături de trimiterile scripturistice și de argumentațiile patristice, Părintele Teofil obișnuia să ofere exemple din experiența duhovnicească personală și din viața de zi cu zi a omului. Iar nuanțele psihologice la care ajungea, erau dintre cele mai bune, demonstrând că, deși nu avea capacitatea de a vedea lumea fizică, avea abilitatea și harisma vederii în suflete. Atunci când vorbea despre bucurie, Părintele spunea că ea „este în prim-planul experienței umane. Bucuria n-a creat-o creștinul; bucuria o susține creștinul. Bucuria este o capacitate a omului, o însușire a omului, ține de structura omului, ține de ființa omului, așa cum a creat-o Dumnezeu. Omul, așa cum l-a creat Dumnezeu, a fost destinat să se bucure. Relatările din cartea Facerii, prima carte a lui Moise și prima carte a Scripturii, spun că omul, după ce a fost creat de Dumnezeu, a fost așezat într-o grădină, grădina Edenului, grădina Raiului, Raiul de pe pământ”. Aceasta a fost starea primordială a protopărinților noștri. Chiar și după căderea acestora în păcatul strămoșesc, Dumnezeu nu s-a bucurat de suferința lor, ci le-a promis Răscumpărător, pe care Îl va trimite la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4). Întreaga istorie a ființei umane este o mărturie neîncetată a iubirii și milostivirii Părintelui Ceresc, culminând în trimiterea Fiului Său, spre jertfă, pentru noi și pentru a noastră mântuire. 

Nu doar din perspectiva religiei și a credinței creștine, bucuria este o necesitate pentru o viață împlinită. Spunând că el a avut, dintotdeauna, o „aderență la lucrurile pozitive”, Părintele Teofil recomanda celor care îi căutau și îi primeau sfatul dătător de lumină și aducător de bucurie, dobândirea și cultivarea acestei virtuți. „Sunt unii, spunea Părintele, care cred că acesta-i rostul creștinului: să plângă. Dumnezeu să le ajute la cei care vor să plângă, să plângă, dar să știți că nu asta e atitudinea cea adevărată. Atitudinea cea adevărată este atitudinea bucuriei: «Ca bucuria Mea s-o aibă deplină în ei», Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie deplină în voi”. Spune Domnul Hristos – tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan găsim cuvântul acesta, în capitolul al 16-lea; „Voi sunteți triști, iar lumea se bucură. Femeia, când e să nască, se întristează că a venit ceasul ei – deci a venit ceas de durere – dar, după ce a născut copilul, se bucură că s-a născut om pe lume. Și voi acum sunteți triști – erau triști ucenicii pentru suferințele Domnului Hristos – dar iarăși Mă veți vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 20-22). Iată atâtea și atâtea gânduri care dau bucurie, care sunt temeiuri pentru bucurie, care trebuie să ne facă să ne reproșăm întristările și împuținările și întunecările, câte le putem avea”. 

Bucuria pe care o dă, însă, credința, bucuria duhovnicească, nu are comparație cu nici una dintre plăcerile și bucuriile firești efemere, pe care le poate oferi lumea materială și trupul aflat în legătură cu aceasta. Bucuria creștină este dar al Duhului Sfânt, roadă a unei vieți ascetice înalte, care caută și cultivă bucuriile sufletești, prin înfrânare trupească și osteneală spirituală. „Un om al credinței creștine, ne învăța Părintele Teofil, trebuie să fie neapărat un om al bucuriei. Bucuria este o calitate a unui bun creștin”. Sau, cum înțelept, ne sfătuia, „întâi e datoria și apoi vine bucuria. Să ne împlinim datoriile și ne binecuvintează Dumnezeu”. 

„Bucurie, bucurie, vorbă frumoasă în pustie”

Meditând asupra trecerii omului prin lumea aceasta și asupra vieții duhovnicești, Preacuviosul Părinte Teofil Părăian își aducea aminte de o cântare din vremea copilăriei sale: „Bucurie, bucurie, vorbă frumoasă în pustie”, și observa că autorul lor ar fi vrut să spună, prin aceste versuri, că „bucuria e ceva absent din viața omului, că e o vorbă frumoasă, dar o vorbă frumoasă degeaba, pentru că nu se realizează sau nu se prea realizează. Cine a alcătuit textul cântării respective și a spus cuvântul acesta, se vede că a privit în jur și a văzut multe necazuri în lumea aceasta și s-a gândit că oare în acest context existențial, în lumea aceasta, ar putea cineva să se bucure cu adevărat? Adevărul este că noi putem, cei care avem credința creștină și care avem o experiență duhovnicească”. 

În mod duhovnicește, Părintele Teofil și-a intitulat un volum, a cărui lectură ne poate folosi sufletește negrăit de mult: „Veniți, de luați bucurie!”, iar ideea centrală a acestuia este „Să rămânem cu gândul acesta: Înmulțiți bucuria!”.