Partea corectă a veșniciei

Doar de noi depinde ce va rămâne în urmă: o imagine bine conturată sau o dâră de neînțeles. Căci – și aici este paradoxala frumusețe! – eternitatea s-ar putea să nu găsească răgazul pentru a se preocupa de o fărâmă insignifiantă de timp. De viața noastră.

Nu avem timp. Sunt atât de multe de făcut, atât de multe de învățat, de privit, de savurat… dar vremea este scurtă și existența noastră efemeră nu le poate cuprinde pe toate. Uneori, pășind pe aceste drumuri fără sfârșit, ne gândim că timpul este singura limită cu adevărat de nedepășit. Și, cumva, nu greșim prea mult.

Așa cum este (și e firesc să fie) un obstacol imbatabil, timpul este și un pretext. Poate cea mai comună scuză este însoțită de o privire către ceas și o ridicare din umeri, care spune multe și – nu e așa? – poate ascunde și mai multe. Mecanicul nu are timp să îți repare mașina, instalatorul – să le curme suferința vecinilor, oprind inundația din apartamentul tău, orice meseriaș ori prestator de servicii este presat de năvala nestăvilită a secundarului care se grăbește pe cadranul atât de familiar.

„Dacă ziua ar avea mai mult de 24 de ore...!”, zicea cineva, încercând să își demonstreze disponibilitatea perenă, limitată numai și numai de domeniul de activitate al lui Cronos. Iar această replică îmi aduce aminte de un moment zugrăvit magistral în volumul Ocolul Pământului în 80 de zile, de Jules Verne, în care unul dintre personajele efemere îi spune eroului principal, grăbit să își îndeplinească nebuneasca misiune: „Ia te uită! Dar dumneata ești un om de inimă, domnule!”. Această declarație a atras din partea lui Phileas Fogg un răspuns năucitor: „Uneori. Când am timp”.

Privind, însă, la modul cel mai serios, trecerea acută a vremii, nu ne putem împiedica să observăm că fiecare dintre noi, dincolo de nivelul declarativ, tratează în mod diferit vârtejul clipelor. Și mai auzim, abia pricepând sensul expresiei, de câte un personaj care ar fi cam „pierde-vară”, adică leneș, risipitor de timp. De asemenea, ni se vorbește uneori despre „cronofagie” – cu același sens al pierderii sau „mâncării” vremii. Și toți avem momente (unii mai multe, mai frecvente decât ceilalți) în care punem în practică acest obicei nefericit, ajungând să regretăm prea târziu.

„Fugit irreparabile tempus” (timpul fuge fără a se întoarce – traducere aproximativă), spunea poetul Vergilius Publius Maro. Iar cuvintele sale par, astăzi, un simplu loc comun, un truism, deoarece fiecare dintre noi a rostit, măcar o dată, expresia „Ce repede trece timpul!”, concluzie atât de logică a popasului nostru vremelnic întru efemer. Și ne mirăm, adesea, că tot acest efort colosal pe care îl va fi presupus, fără îndoială, apariția și dezvoltarea comunităților umane, toată această strădanie a noastră – de a trăi, de a învăța, de a iubi, de a da naștere altor vieți și de a le călăuzi etc. – este supusă distrugerii iminente, de parcă existăm doar pentru ca, într-un final, să murim. Fără rost, îmbrățișând absurdul în forma sa cea mai pură.

Și abia aici apare momentul în care începem să înțelegem rostul nostru în lume, percepând veșnicia drept ceea ce este, și anume o țintă, un deziderat și o continuare, nu doar un vis. Moartea este un simplu accident, ca urmare a neascultării. Viața pe acest pământ este un simplu început, care va continua în eternitate. Dumnezeu a spus: „Iată, Eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul [...]. Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul și pământul: viață și moarte ți-am pus Eu astăzi înainte, și binecuvântare și blestem. Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi” (Deuteronomul 30, 15; 19). Iar dacă se va mira cineva, afirmând cu tărie că nimeni, în mod conștient, nu ar putea face altă alegere decât păstrarea vieții, ar trebui să se gândească și la faptul că noi toți, voluntar, știind cât de scurt este răgazul nostru pe pământ, risipim timpul cu o voluptate care ne aduce aminte, cumva, de alegerea de altcândva: a morții, în detrimentul vieții. Și de alegerea actuală, cotidiană, a blestemului în locul binecuvântării.

Veșnicia pare astăzi un orizont prea îndepărtat, aflat la capătul unui drum care străbate locuri, sentimente, fapte și gânduri – atât de multe, încât sunt suficiente pentru a umple de sens o viață de om. Iar la final, toate acestea vor alcătui un peisaj sau doar un portret care le va aduce aminte urmașilor de noi. Simplu și complicat, în egală măsură. Însă, întru eternitate, va conta în mod decisiv felul în care ne-am petrecut timpul în lume. Rezultatele scurgerii clipelor...

Spre veșnicie, calea este, nu arareori, anevoioasă și tovarășii de drum se pot dovedi, adesea, a fi preocupați numai de propria bunăstare. Doar de noi depinde ce va rămâne în urmă: o imagine bine conturată sau o dâră de neînțeles. Căci – și aici este paradoxala frumusețe! – eternitatea s-ar putea să nu găsească răgazul pentru a se preocupa de o fărâmă insignifiantă de timp. De viața noastră.

Până atunci, să nu uităm nici măcar o secundă că sunt atât de multe de făcut, atât de multe de învățat, de privit, de savurat, dar vremea este scurtă și existența noastră efemeră nu le poate cuprinde pe toate. Mântuitorul Hristos ne învață, lămurind sensuri și distrugând mituri favorabile cronofagiei: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” (Ioan 5, 24). Așadar, doar de noi depinde locul în care vom ajunge după isprăvirea vremii. Motiv pentru care, drămuind și prețuind timpul, cred că este necesar să ne poziționăm, încă de acum, în partea cea corectă a veșniciei.

De la același autor

Ultimele din categorie