În rânduiala liturgică, dar şi în cântările dogmatice ale slujbelor închinate Maicii Domnului se poate urmări o corespondenţă cu cele închinate Mântuitorului de la pătimirile, moartea şi învierea Sa. Astfel, Biserica a rânduit post înainte de Praznicul Adormirii, după cum avem şi înainte de Învierea Mântuitorului. Avem săptămâna Pătimirilor Mântuitorului, avem şi o „pătimire” a Maicii Domnului atât prin faptul că prin inima ei a trecut sabia (Lc. 2, 35), pătimind alături de Fiul ei, dar şi din aceea că inima Maicii Domnului este inima întregului pământ. O inimă îndurerată pentru orice om care refuză iubirea Fiului ei (Vezi: Nicolae Cabasila, Cuvânt la preaslăvita Adormire a Preasfintei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea, 11).

De asemenea, dacă Biserica participă cu toată durerea la Prohodul Mântuitorului, cântând în interogaţii înlăcrimate „moartea lui Dumnezeu” ca şi cum s-ar ascunde soarele în pământ. Aidoma, împreună cu cetele apostoliceşti, prohodim şi pe „Maica Vieţii”, de data aceasta convinşi de exemplu Mântuitorului, că dacă pe El moartea nu l-a putut cuprinde, nici pe Maica Sa mormântul nu o poate ţine, după cum spune Nicolae Cabasila: „Ea prima a ajuns conformă prin asemănare cu moartea Mântuitorului, şi de aceea s-a împărtăşit înaintea tuturor şi de  înviere.” (Cf. Ibid.)

Nu în ultimul rând, dacă la Paştile Mântuitorului Hristos prăznuim trecerea Lui din mormânt de-a dreapta Tatălui şi a omenirii de la robia păcatului la viaţa plină de har, la „Paştile” Maicii Domnului, deodată cu Adormirea ei sărbătorim şi mutarea cu trupul la cer, luată fiind pe braţele Fiului ei dumnezeiesc, după cum şi El a fost purtat o întreagă copilărie şi a fost coborât de pe cruce pe braţele Maicii Sale. Prin această mutare, Maica Domnului nu devine mântuitoarea neamului omenesc, nici comântuitoare alături de El, dar înalţă prin suirea şi virtuţile sale din partea omenirii cel mai înalt munte şi cea mai lungă scară care unesc cerul cu pământul şi pe Dumnezeu cu oamenii. Adică, Hristos este cauză a mântuirii, iar Maica Domnului este cauză asociată cu El la sfinţirea oamenilor, după cum conchide Nicolae Cabasila (Ibid., 13), lucru pe care Teofan al Niceei îl lămureşte deplin: „[...] luând Cuvântul tot ce este al nostru, ne-a dat ce este al Său, ca şi cum El S-a făcut pentru noi om şi S-a făcut în chip asemănător cu noi părtaş al trupului şi sângelui [cf. Evr. 2, 14], aşa şi noi să ne facem pentru El dumnezei şi părtaşi ai firii Lui dumnezeieşti [2 Ptr. 1, 4] –  să vedem însă cine s-a făcut mijlocitorul acestui schimb şi care e atelierul unei asemenea neguţătorii supranaturale? Negreşit Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu. Căci prin Ea Îi dăm lui Dumnezeu Cuvântul firea noastră; prin urmare, şi dumnezeirea care ni se dă în schimb ni s-a dat negreşit tot prin Ea. Fiindcă aşa cum Aceea i-a dat în chip nemijlocit lui Dumnezeu firea noastră, tot aşa şi Dumnezeu Cuvântul i-a dat în chip nemijlocit îndumnezeirea tuturor, astfel încât aşa cum Fiul lui Dumnezeu ia de la noi firea noastră prin mijlocirea Mamei Lui, aşa şi noi să primim îndumnezeirea Lui tot prin mijlocirea ei” (Discurs despre Preacurata şi Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea, care prin multe laudă în chip diferit măreţiile Ei negrăite şi cuvenite lui Dumnezeu şi arată şi că taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul este o convergenţă şi o conexiune între Dumnezeu şi întreaga creaţie, lucru care este binele ultim şi cauza finală a celor ce sunt, IV, 5).

Toate rugăciunile Bisericii pun în evidenţă realitatea că nimeni nu mijloceşte la Dumnezeu pentru oameni mai mult decât Maica Domnului şi totodată, că Dumnezeu, Fiul ei, nu poate refuza nici o rugăciune care vine din partea Maicii Sale. Prin aceasta, Maica Domnului Adormită şi urcată la cer se face o Liturghie vie şi continuă oferită Arhiereului Hristos pentru răscumpărarea neamului omenesc. 

În acest sens, Sfântul Iosif Isihastul ne lasă cel mai cuprinzător și mângâietor gând pentru sufletul rănit, neputincios și fără vlagă al nostru, al contemporanilor lui: „Maica tăcerii! De câte ori nu am stat în fața icoanei Ei, a candelei și nu aveam absolut nimic să-i spun. Gol, nimic, numai ochii, numai lacrimile... Nu ieșea niciun cuvânt de pe buzele mele uscate. Niciun cuvânt din mintea mea tulburată. Ca atunci când durerea te închide. Când te îngheață în cea mai grea iarnă a inimii tale. Tăcere, privire în gol, inimă paralizată. Când te doare, nu vorbești, taci, iar strigătele tale sunt atât de puternice încât pare că nu sunt auzite. Am văzut buze care vibrau, dar fără să vorbească. Glasuri care răgușeau, dat fără să rostească niciun cuvânt. Tot omul devine numai ochi, tot trupul un strigăt, un strigăt fără sunet. Tăcere, trupul în poziție de rugăciune, în stare de așteptare... De câte ori nu m-am rugat în această stare de absolută tăcere. Pe aceste dușumele reci, în nopți ce păreau fără sfârșit. Singura tovărășie, icoana Maicii Domnului, o îmbrățișare, o mângâiere de Mamă, o îmbrățișare caldă și un sunet la ureche: „ssssst, toate vor merge bine”. Aceasta este Maica Domnului care aude rugăciunile celor tăcuți, care, deși nu vorbești, știe ce spui, care fără să explici știe ce simți și te înțelege. Acestei mame a tăcerii m-am rugat și azi, ne-am rugat toți, chiar și cei care nu merg la Biserică. A auzit tăcerile noastre, a simțit tânguirile noastre. Tristețile și neliniștile noastre, fricile și panica noastră, deșertăciunile și deznădejdile noastre. Să fiți siguri pentru un lucru, cu cât vă răstignesc oamenii, Dumnezeu vă înviază. Cu cât oamenii vă rănesc, Hristos o să vă fie aproape, cu cât oamenii vă distrug visele, Maica Domnului va deveni cea care vă va umple inima voastră și în îmbrățișarea ei largă vom încăpea toți, trădători și trădați...”.

...ca să nu ne mai simțim vinovați, când nu avem cuvinte, nici putere să-i spunem ceva de la noi Maicii Domnului.