Era noapte și liniștea nopții stăpânea. Călătorii osteniți, supușii lui Cezar, s-au odihnit și somnul le-a reînnoit puterea. Doar păstorii nu dormeau, făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Peștera din Betleem trebuie să fi fost în afara orașului, sau trebuie să fi fost foarte greu de crezut că păstorii din partea locului să se fi folosit de ea.

Dar mai târziu, când această peșteră vestită a devenit locul cel mai important din Betleem, orașul se mărise deja foarte mult și au împrejmuit-o. La o jumătate de oră de mers de la Betleem spre vârful dealului, se află cătunul cunoscut drept „al păstorilor”.

Prin tradiție, păstorii își țineau oile lor aici. Din grăirea care a avut loc între ei, după ce le-a apărut îngerul, vedem că păstorii se aflau la o oarecare depărtare de peșteră și de Betleem: „Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut”.

Apoi, în locul acesta, potrivit predaniei celei adevărate, îngerul Domnului s-a arătat lângă păstorii care stăteau de strajă și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au înfricoșat cu frică mare.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Omilii și predici, Editura Lazarica Press, 1996, p. 19)