Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar. Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mână afară. Şi când le scoate afară pe toate ale sale, merge înaintea lor, şi oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul lui. Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înţeles ce înseamnă cuvintele Lui. A zis deci iarăşi Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor. Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. (Ioan 10, 1-9)

Evanghelia rânduită a se citi la sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena coincide în mare măsură cu pericopa din joia din săptămâna a cincea după Sfintele Paști și întru totul cu textul rânduit să se citească atunci când se face pomenirea comună a mai multor sfinți ierarhi. Alegerea nu este întâmplătoare, fiindcă Domnul vorbește în acest început al capitolului al nouălea de la Ioan despre Păstorul cel bun. Atât ierarhii, ca păstori ai Bisericii, cât și cei doi Sfinți Împărați, supranumiți și „întocmai cu Apostolii” sunt cei care au fost puși de Dumnezeu să aibă grijă de popor. Sfântul Constantin însuși a spus cândva că el este „episcop pentru cele dinafară ale Bisericii”, aceasta nu în sensul ierarhic bisericesc al cuvântului, ci având în vedere înțelesul de bază al termenului grecesc „episkopos”, care se traduce în românește prin „supraveghetor”.

După ce la utrenie se citesc versetele 9-16 ale acestui capitol, care tematizează chiar mai apăsat rolul Bunului Păstor care își pune sufletul pentru oile sale, la Sfânta Liturghie sunt citite primele nouă versete care pomenesc, pentru început, nu de rolul pozitiv al păstorului ci de semnele prin care se recunoaște hoțul și tâlharul, adică cel venit să-și însușească prin fraudă și violență ceea ce nu este al său. Dacă acest erou negativ se poate recunoaște lesne prin aceea că intră în turmă pe căi ocolite, sărind hoțește peste îngrăditura ocrotitoare a stânii, Păstorul cel bun se distinge clar prin aceea că intră în staulul oilor așa cum e normal, pe ușă, prin locul special creat să se deschidă făcând trecerea dintre spațiul exterior, al posibilității primejdiilor și spațiul interior, al siguranței ocrotitoare. Domnul Hristos vorbește în aceste versete despre Sine însuși: El, adevăratul Păstor de suflete nu caută să câștige pe oameni pe căi necinstite, prin ocolișuri și având scopuri ascunse. Nu profită de naivitatea oamenilor sau neștiința lor, nici de neputințe și metehne, nu ajunge la inima lor prin surprindere. Dumnezeu nu caută să sperie pe cineva atunci când Se apropie de el, ci vine direct, ca păstorul care intră în staul pe ușă, iar ușa este la rându-i același Hristos privit dintr-o altă perspectivă, aceea de împreună-călător.

Orice așa-zis călăuzitor duhovnicesc care, în loc să descopere pe Hristos oamenilor, se descoperă pe sine sau se pune pe sine pe primul loc, devenit el „mântuitor” în locul lui Dumnezeu, acela este descoperit de Iisus ca tâlhar, nicidecum ca un păstor care își dedică întregul timp păstoririi. Noaptea, când doarme, păstorul străjuiește indirect prin câinii care îl atenționează de apropierea prădătorilor. Ziua, are grijă de turmă nu doar ducându-și oile la pășunea bogată, ci și adăpându-le, aducându-le pe toate acasă, având grijă de oile bolnave, de producția de lapte și de multe altele care țin de natura acestei îndeletniciri. Tot la fel, un slujitor al Domnului și al Bisericii este cel care nu caută în primul rând câștigul personal, ci Îl descoperă credincioșilor pe Dumnezeu, luând prin aceasta câștig înmulțit, atât spiritual cât și material. Schimbând optica și privind viața păstorească din perspectiva oilor turmei, Domnul spune că oile simt și cunosc pe păstorul lor după glasul său. Arareori păstorul mână oile cu toiagul, din urmă. Mai degrabă el le conduce, merge înaintea lor, iar acestea îl urmează cu încredere, fiind obișnuite cu intenția sa bună. Dimpotrivă, falsul păstor, fiindcă este străin nu are cum să meargă înaintea oilor și să fie ascultat. Ele nu îl recunosc nici în glas nici în purtare. Dacă el dorește să-și impună voința și astfel le mână cu forța în alt loc decât la pășunea cea bogată, se vădește prin aceasta că nu e păstorul cel adevărat. Asemenea Domnului Care este exemplu în viața și cuvintele Sale pentru ucenicii Săi, începând de acum două mii de ani și până astăzi, orice părinte duhovnicesc este el primul care săvârșește ceea ce povățuiește pe alții. Prin aceasta el e recunoscut în mod natural  de credincioși ca un păstor adevărat. Glasul lui e simțit de creștini drept unul autentic, din care află voia lui Hristos. Prin contrast, învățătorul fals dă îndemnuri pe care el însuși nu le ține, de aceea nu poate să stea în fruntea turmei, iar turma îi simte mersul, precum și glasul fals.

Sfântul Evanghelist Ioan notează că aceste cuvinte au fost rostite de Iisus în pildă, așa încât cei care L-au ascultat nu au înțeles tâlcul. Domnul însă voia să le descopere vederea duhului, să îi scoată din orbirea sufletească și să îi scape de la apriga judecată ce avea să vină. Iisus S-a numit pe Sine în cuvântările de mai înainte: „Lumina lumii” (Ioan 8, 12), „Pâinea care se coboară din cer” (Ioan 6,50), izvorul care dă „apa cea vie” (Ioan 4,14). De acestea făcându-ne părtași, avem viața veșnică. În această Evanghelie Se mai numește pe Sine „ușa”, prin care dacă va intra cineva, se va mântui. Ușa e simbolul deschiderii. Nu e importantă atât ca obiect în sine, cât pentru ceea ce reprezintă: trecere între două spații, între înăuntru și afară. Calea noastră către pășunea mântuitoare trece neapărat prin această ușă; orice cale care ne promite raiul sărind peste gard, adică evitând încercările vieții – deși știm bine că în încercări Îl avem alături pe Domnul – este o cale falsă. De aceea, această cuvântare despre Păstorul cel bun este un îndemn spre prudență atunci când auzim de tot felul de călăuze care ne oferă ademenitor alternative facile la obținerea fericirii veșnice. Calea Bisericii este singura rânduită de Stăpânul nostru Iisus Hristos, fie că e ușoară sau grea, după cum o simțim fiecare. Celelalte căi, nu că sunt inexistente, nu că sunt imposibile, dar neavând călăuză, ne pot face prăzi ușoare răpitorilor de toate felurile. Iar riscurile sunt uneori tentante, dar rareori de dorit.