Cu toţii avem dorul de a urma unei chemări mari, înalte, către locul unde, din vechime, locaş veşnic s-a pregătit nouă, plin de negrăita bucurie: „Că petrecerea noastră în Ceruri este, de unde şi Mântuitor aşteptam” (Filipeni 3, 20). Astfel, cel ce doreşte a primi acea veşnicie trebuie negreşit să cunoască ce este dragostea lui Dumnezeu pentru noi şi dragostea noastră pentru Dumnezeu. Şi aşa cum El ne-a iubit pe noi tot aşa trebuie să-L iubim şi noi pe El. „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat, că oricine crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Iar în alt loc, acelaşi apostol scrie: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu întru noi, că Fiul Său Cel Unul născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem”. Întru aceasta este dragostea, nu că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (I Ioan 4, 9). El a răbdat chinuri pline de cruzime, ca prin ele să şteargă fărădelegile noastre; a primit moarte de ruşine, ca prin aceasta să ne dea viaţă şi mântuire.

(Patericul Sarovului, traducere Svetlana Ceapă, Editura Egumenița, p. 131)