„Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor” (Matei 26, 14-l6).

„Ascultaţi toţi iubitorii de argint, toţi câţi sunteți bolnavi de boala lui Iuda! Ascultaţi şi feriţi-vă de boala aceasta! Dacă Iuda, care a fost împreună cu Hristos, Care a săvârşit atâtea minuni, care s-a bucurat de atâtea învăţături, s-a scufundat într-o prăpastie atâta de mare, pentru că nu s-a desprins de boala aceasta, cu mult mai mult voi, care nici nu ascultaţi Scripturile şi care sunteți şi mereu prinşi de grijile lumii acesteia, cu mult mai mult voi veţi fi mai uşor doborâţi de patima aceasta dacă nu veţi avea grijă necontenit de voi înşivă.

În fiecare zi era Iuda cu Acela Care nu avea unde să-şi plece capul, în fiecare zi îl învăţa cu cuvântul şi cu fapta să nu aibă nici aur, nici argint, nici două haine, şi totuşi nu s-a înţelepţit. Şi cum nădăjduieşti tu să scapi de boala iubirii de arginţi, când nu te îngrijeşti deloc şi nici nu-ţi dai multă silinţă.

Cumplită, cumplită e fiara aceasta; totuşi, dacă vrei, o poţi birui cu uşurinţă. Nu-i o poftă legată de fire. Arată lucrul acesta şi cei ce au scăpat de ea. Poftele legate de fire le au îndeobşte toţi oamenii; pofta aceasta însă se naşte numai din pricina trândăviei; ea o odrăsleşte, ea o creşte; iar când pofta aceasta pune stăpânire pe cei orbiţi de ea, îi face să trăiască împotriva firii. Şi trăiesc împotriva firii când nu mai ştiu de cei de o fire cu ei, de prieteni, de fraţi, de rudenii, într-un cuvânt, de nimeni; şi pe lângă aceştia nici de ei înşişi. De aici se vede că păcatul acesta al iubirii de arginţi este ceva împotriva firii. În această boală căzând Iuda, a ajuns vânzător.

Iubitorul de argint este duşmanul lui însuşi şi duşman de obşte al întregii lumi. Se îndurerează că pământul nu face aur în loc de spice de grâu, că izvoarele nu izvorăsc aur în loc de apă şi că munţii nu sânt de aur în loc de piatră. Se necăjeşte când anul e îmbelşugat, e negru la faţă când lumea o duce bine; întoarce spatele oricărei trebi care nu poate să-i aducă bani; îndură orice, chiar când e vorba să câştige numai doi bănuţi.

Urăşte pe toţi; şi pe săraci şi pe bogaţi; pe săraci, ca nu cumva să vină să-i ceară; pe bogaţi, că nu are averile lor. Socoteşte că toţi stăpânesc avuţiile lui şi se uită urât la toţi, ca şi cum ar fi nedreptăţit de toţi. De îndestulare nu ştie, saţ nu cunoaşte. Este mai nenorocit decât toţi oamenii; după cum cel eliberat de toate acestea, cel care filozofează, este mai de invidiat decât toţi.

Omul virtuos, chiar dacă e slugă, chiar dacă e întemniţat, e mai fericit ca toţi. Nimeni nu va putea să-i facă vreun rău, nici dacă s-ar aduna toată lumea împotriva lui, nici dacă s-ar pune în mişcare arme şi oştiri şi i-ar duce război. Dar omului ticălos şi rău, omului aceluia al cărui chip l-am făcut mai sus, de-ar fi împărat, de-ar purta mii şi mii de coroane, un oarecare poate să-i facă cele mai mari necazuri. Atât de neputincios e viciul, atât de puternică e virtutea!”

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 910-912).