Părintele Traian Valdman s-a născut în 1944, în localitatea Scurtu Mare, Județul Teleorman. După absolvirea Institutului Teologic Universitar din București, în 1968 a fost admis la Cursurile de doctorat ale aceleiași instituții academice. Timp de patru ani (1970-1974) a fost secretar la Cancelaria Sfântului Sinod și slujitor la Mănăstirea Antim. Între 1970-1971, a beneficiat de o bursă pentru specializarea în ecumenism, la Institutul Ecumenic din Bossey-Geneva. La începutul anului 1974, a fost trimis la Milano cu o bursă de studii de doi ani la Departamentul de Științe Religioase al Universității Catolice. Deoarece aici a găsit o numeroasă comunitate de creștini ortodocși români, un an mai târziu (1975), a luat ființă Parohia „Pogorârea Sfântului Duh”.

Preacucernice părinte, care este prima amintire legată de vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina?

Prima amintire ține de momentul când m-am prezentat la Seminar, în toamna anului 1958. Atunci am rămas uimit să văd că în holul de la intrare nu erau pe perete tablourile oamenilor politici ai vremii, ci un mare și elegant tablou al Preafericitului Patriarh Justinian. Apoi am observat că profesorilor li se spunea părinte profesor, iar profesorilor nehirotoniți, studenților și seminariștilor nu li se spunea tovarășe, așa cum se vorbea în toată societatea, ci domnule.

După admitere, cum a fost prima întâlnire cu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme?

Îmi amintesc și acum ziua când am fost anunțați că vine în școală Părintele Patriarh Justinian. A sosit înconjurat de un sobor de părinți consilieri patriarhali și arhiepiscopali, cu brâie și culioane colorate mov sau roșu, cu cruci pe piept. În holul de la intrare avea loc un adevărat ritual al primirii și al salutărilor, urmat de urcarea la etaj într-un pelerinaj ordonat până în sala de festivități, unde cei din cor așteptam emoționați pe scenă, iar ceilalți, se aflau în sală. Oaspeții luau loc pe scaunele din primele locuri, iar în mijloc, pe elegantul fotoliu dintre cele două coloane de bănci, se așeza Întâistătătorul. Era îmbrăcat în reverendă și supra-reverendă albe, pe piept purta o Sfântă Cruce și două engolpioane. Cu chipul luminos, încadrat de camilafca albă și barba lungă patriarhală, ne privea zâmbind părintește și ne binecuvânta, fiecare având impresia că acea binecuvântare se adresează lui personal. Aveam privilegiul să-l vedem în persoană pe cel pe care îl văzusem în fotografia de pe calendarul de perete din casele creștinilor.

Cum arăta pregătirea unui concert la care participa Preafericitul?

Concertele erau pregătite cu multă grijă de profesorul Nicolae Lungu, ajutat de părintele Constantin Drăgușin, canonist care preda muzica la Seminar. Profesorul Lungu se adresa studenților, care în majoritate veneau din mediul sătesc, spunând: „Băieți, vă rog să acordați toată importanța bunei reușite a concertului, pentru că avem onoarea să cântăm în fața Părintelui Patriarh, a persoanei celei mai importante a Bisericii și a Neamului nostru! Vă dați seama ce mare cinste avem?” Și repeta, repeta melodiile până când obținea armonia cea mai perfectă posibilă. Privirea tuturor trebuia să fie îndreptată spre diapazonul din mâna dreaptă a dirijorului, care, din când în când, asculta melodia cu ochii închiși cu fața luminată de bucuria ajungerii perfecțiunii pe care o căuta. La sfârșitul concertului, Părintele Patriarh îi felicita în cuvinte alese și binecuvânta pe dirijor și pe coriști, și apoi se retrăgea împreună cu profesorii și consilierii, satisfăcut că, în societatea ce se voia atee, acești tineri puteau să mărturisească prin colinde că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om  pentru ca oamenii să poată trăi cu Dumnezeu.

Părinte, ați avut privilegiul să mergeți la studii în acea vreme în afara țării. Cum arătau întâlnirile cu Preafericutul la întoarcere?

Spre sfârșitul lunii iulie a anului 1971, mai mulți doctoranzi, veniți de la studiile făcute în străinătate, ne-am prezentat la Cabinetul Patriarhal, unde ne-a primit cu părintească cordialitate și ne-a invitat să spunem pe scurt unde am fost și ce am făcut. După ce ne-a ascultat cu atenție, ne-a întrebat: „Dar Biserica noastră este cunoscută acolo?” Făcându-se liniște, am îndrăznit să spun că nu prea este cunoscută. Părintele Dumitru Fecioru, cunoscut patrolog, a vrut să mă oprească, dar Preafericirea Sa i-a spus să mă lase să continui. Și am explicat că în Occident ortodocșii sunt cunoscuți foarte puțin. Dacă spui că ești căsătorit, trag concluzia că ești pastor protestant, dacă afirmi că ești preot necăsătorit, atunci consideră că ești catolic. Iar dacă spui că ești preot ortodox, atunci te întreabă: grec sau rus? Preafericirea Sa a ascultat și apoi a hotărât să se tipărească revista Romanian Orthodox Church – L’Eglise Orthodoxe Roumaine, în engleză și franceză, cu știri din viața Bisericii.

Ați fost hirotonit întru preot chiar de Patriarhul țării. Cum au fost acele momente?

Am fost hirotonit întru preot de către Preafericitul Justinian în catedrala Sfântul Spiridon Nou din București pe 22 martie 1970. Îmi amintesc că părintele profesor Ene Braniște, care preda Liturgica, mă instruise cum să mă prezint, cum să trăiesc momentul acesta atât de solemn. Dar gândul că Patriarhul țării va pune mâinile pe capul meu, pentru a-mi transmite harul preoției, mă emoționa așa de tare că nu mai știam de mine. Preafericirea Sa a observat și, privindu-mă cu blândețe, m-a sfătuit să fiu liniștit că totul va decurge cum se cuvine. Și așa a fost! Numai că în momentul în care mi-a pus în palma mâinii drepte Sfântul Agneț zicând cu voce gravă „primește acest Sfânt Odor”, m-am simțit ca electrizat și am avut impresia că mă clatin, dar Preafericirea Sa m-a liniștit punându-mi mâna pe umăr. Nu uit să spun că prima reverendă și supra-reverendă pe care le-am îmbrăcat le-am primit, ca toți cei care erau hirotoniți, drept cadou din partea Preafericirii Sale, care ținea mult ca preoții să se prezinte cu o anumită demnitate în societate.

În multe rânduri s-a vorbit despre umanitatea de excepție a Patriarhului Justinian. Ce ne-ați putea mărturisi în acest sens?

Eram secretar și pedagog la seminar și mă aflam în cancelarie, când sună telefonul. O voce caldă și fermă spune: „Alo! Aș dori să vorbesc cu Domnul Director”. Recunosc vocea, spun „Sărut mâna!” și comunic domnului Nicolae Grosu că este chemat de părintele patriarh. În timp ce vine din biroul său în secretariat îmi spune că era mai bine să spun „Preafericitul Părinte Patriarh”. Preafericirea Sa îl aude și începe conversația spunându-i: „Este bine așa. Să mă considere părinte al lor că doar și eu îi consider fii ai mei”.

Apoi îmi amintesc că, într-o zi, am primit la Cancelarie scrisoarea unui țăran care reclama faptul că vaca preotului din sat, care era mai bine hrănită, a împuns-o pe a sa și aceasta a murit. Întrucât nu mai avea posibilitatea să ofere lapte copilașilor săi, a cerut ca preotul să-i cumpere o altă vacă. Noi am râs de o astfel de reclamație, dar Preafericirea Sa, cunoscând viața grea a celor de la țară, a luat-o în serios. A dispus ca de la Patriarhie să i se trimită bani să-și cumpere alta.

Altă dată, Părintele Vicar Pârvu povestea că, în timp ce lucra cu părinții consilieri, Preafericitului i s-a adus la cunoștință fapte necorespunzătoare ale unui preot, motiv pentru care propuneau suspendarea din lucrarea preoțească. Luând cunoștință de situația grea în care se afla familia acestuia, Părintele Patriarh a dispus: „Cine nu are păcat să arunce primul cu piatra”. Și nu l-a pedepsit, ci l-a iertat. (Pr. Ioan Haba)

***

Interviu despre Patriarhul Justinian Marina, cu părintele Traian Valdman, parohul Bisericii Ortodoxe Române „Pogorârea Sfântului Duh” din Milano (I)