Zis-a Domnul iudeilor care veniseră la Dânsul: vai vouă bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră. Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui. Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor. Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şicămaşa; oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi. (Luca 6, 24-30) (Luni în săptămâna a 20-a după Rusalii)

Fragmentul din Evanghelia acestei zile de luni este continuarea pericopei din joia anterioară, în care erau cuprinse cunoscutele Fericiri. Ascultăm la fiecare Liturghie cuvintele: „Fericiți cei săraci cu duhul...”, „Fericiți cei blânzi...”,  „Fericiți cei curați cu inima...”, „Fericiți cei prigoniți...”, adică Fericirile în forma redactată de Sfântul Evanghelist Matei. Mai rar se face referire la reversul Fericirilor. 

Evanghelistul Luca a notat numai patru Fericiri, reversul lui e constituit din patru „vai”-uri. Domnul deplânge pe bogați fiindcă aceștia se rezumă la avuțiile pământești și îți află mângâierea în ceva material, apoi deplânge pe cei sătui pentru că sățietatea stomacului e trecătoare și e înlocuită curând de lipsă. Deplânge pe cei ce râd, poate batjocorind pe alții sau bucurându-se doar de cele materiale, fiindcă odată cu timpul fericirea trecătoare se preface în tânguire. În sfârșit, Domnul deplânge pe cei lăudați de lume. Vorbirea de bine a cuiva e înșelătoare. Domnul explică și de ce, odinioară, părinții iudeilor lăudau pe prorocii mincinoși, dar apoi îi uitau. Prin contrast, prorocii adevărați erau prigoniți și uciși pentru ca apoi să li se aducă slavă postumă. 

Relativitatea laudei și desconsiderării se repetă și în societatea de astăzi. Pentru a nu intra în detalii legate de personalități culturale ale neamului, vom încerca un exemplu mai superficial. Știrile cotidiene pot să demonstreze cât de lăudat este un boxer sau o jucătoare de tenis când învinge și se află pe podium. Atunci ei devin reprezentanții neamului, motiv de mândrie națională și slavă veșnică. Dar, imediat ce suferă o înfrângere, apoi încă una, aproape mereu există obiceiul la noi ca acești eroi trecători să fie blamați, să li se arate defectele, fie de ordin sportiv, fie moral. Că de pildă și-ar fi desconsiderat neamul care i-a crescut și câte și mai câte. După o vreme, când totul e dat uitării din pricina iureșului etern de știri senzaționale, breaking news și altele, când cineva își amintește de același ori poate sportiv ajuns singur, sărac, în pragul mizeriei, atunci se încearcă reabilitarea acestuia. Extrem de volatilă se dovedește a fi slava pământească. Iar exemplele pot continua, așa cum aminteam, cu personalități culturale, artistice, figuri religioase. Slava dată de lume e trecătoare și se transformă în cenușă. Ne putem aminti, în cele din urmă, de cuvântul de slavă „Osana!” cu care cei din Ierusalim L-au întâmpinat pe Domnul, pentru ca la mai puțin de o săptămână să Îl blameze și să Îi ceară răstignirea.

În cele patru „vai”-uri, Domnul ne revelează cât de trecătoare sunt fericirile acestei lumi, precum și viața fără perspective către o realitate mai înaltă. Dar aceasta nu înseamnă nicidecum că ar condamna fericirea pământească, ci doar îi deplânge superficialitatea. Pentru a oferi adâncime învățăturii Sale, Domnul dă nu porunci, ci sfaturi: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; inecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri. Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa; Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi”.

Însă sfaturile date de Domnul nu sunt neapărat ușoare, chiar dimpotrivă. Dacă orice religie îndeamnă la iubire, pace, toleranță, totuși, numai creștinismul propovăduiește iubirea vrăjmașilor. Încă din Antichitate acest principiu era văzut ca o nebunie. „Cum să întorci obrazul? Te lași călcat în picioare? Asta înseamnă, cu timpul, propria dispariție!”. De acum 2000 de ani se spunea și se credea aceasta. Azi auzim altele: „Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Hristos răstignit, omorât și înviat? Nu se poate. Dumnezeu nu Se lasă călcat în picioare. Dumnezeu nu poate să moară pentru oameni. Dumnezeu e mai presus de toate!”. Și, totuși, acesta e paradoxul vieții creștine: iubirea vrăjmașului, credința într-un Dumnezeu Care nu doar dă legi, ci vine în lume și pune umărul la îndreptarea omului. 

Nimic nu poate fi mai sublim decât această aparentă slăbiciune, întoarcerea obrazului și iubirea vrăjmașului, care revelează o tărie de profunzime. Ea dă fericirii pământești o valoare veșnică. Fericirea începe aici, dar durează în veșnicie numai atunci când e dublată de atitudinea deschiderii față de celălalt. Împlinirea propriilor capricii este o bucurie care se risipește ca fumul. Întărirea în suferințe, în încercări, în ajutarea aproapelui, acestea aduc o altfel de fericire, mai tainică, înțeleasă numai de cei care întâi smerindu-se, cunosc adevărata valoare a oamenilor, a lumii și a lucrurilor din ea.