Şezând în chilia sa, un mare nevoitor se învinuia singur cu voce tare, de felurite păcate. Ucenicii lui auzeau prin perete ce spunea el: “Ce, frate, te-ai şi certat?”. Apoi, după puţină vreme: “Încă nici nu au mijit zorii şi te-ai şi îndopat?”; pe urmă: “Ehe, de-acum te-ai făcut judecător şi i-ai judecat pe toţi”, şi aşa mai departe. Acestea erau de fapt nu păcate, ci veneau asupra lui gânduri, iar el se socotea deja necurat, părtaş la ele, păcătos, deşi prin aspra sa vieţuire se afla pe înalta treaptă a desăvârşirii duhovniceşti. De aici reiese că, pe cât este cineva mai desăvârşit, pe atât se simte mai neputincios în inima sa şi se învinuieşte de împătimire, deşi a respins şi a urât patimile. Şi nu numai atât: se poate spune chiar că el se socoate pătimaş tocmai pentru că a respins patimile, fiindcă atâta timp cât inima lui nu a respins patimile, omul nu vrea să se recunoască vinovat de ele, ci îşi tot caută dezvinovăţiri.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 162-163)