Pentru toate, întotdeauna, de-a lungul întregii vieți, e un drum lung de străbătut, plin de trudă și durere, atât pentru monah, cât și pentru mirean. Căile sunt diferite, dar numai acestea, căci țelul este unul și același. Nu vă veți putea despărți viața în două sfere, una lumească și una duhovnicească. În lume există viață monahală și viață de familie. Ambele sunt binecuvântate de Dumnezeu; însă cel ce-și alege calea sa nu trebuie să se împartă sau să oscileze între lume și mănăstire.

Nu degeaba spune înțelepciunea populară: „Măsoară de șapte ori până ce tai o dată”. Și tocmai aceasta ne-am dezobișnuit a o mai face. Noi nu chibzuim și nu măsurăm, ci cu toții tăiem și îmbucățim, iar când o faci pe viu, doare. Eu nu cunosc duhovnici care, nesocotind hotărârile lui Dumnezeu, să susțină că, până în vremurile de pe urmă, oamenii se vor însura și mărita, vor naște și vor educa copii și numai prin aceasta se vor mântui.

Dar fiecare cu ce va reuși să împlinească în calea vieții sale; pe unul îl binecuvântează Domnul cu una, iar pe altul, cu alta. Eu acum sunt un om bătrân și cunosc că, în timpul tinereții mele, când se prăbușea pe față rânduiala vieții de demult, oamenii plini de har nu îndrăzneau să declare acele timpuri ca fiind sfârșitul istoriei.

Acum sunt mulți obraznici, dar trebuie și să trăiești și să te mântuiești, iar mila lui Dumnezeu este și astăzi întru totul aceeași, numai că noi ne-am învârtoșat într-atât, că doar loviturile puternice ale vieții ne mai aduc cât de cât la cunoașterea fragilității noastre și ne întorc la Dumnezeu.

(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povățuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, București, 2013, pp. 20-21)