Să rostim cuvântul lui Dumnezeu înaintea fraților noștri cu cea mai mare smerenie și evlavie cu putință, recunoscându-ne prea mici pentru această slujire și păzindu-ne pe noi înșine de slava deșartă care îmboldește cu putere pe oamenii pătimași, atunci când învață pe frați.

Gândiți-vă că trebuie să dăm răspuns pentru fiecare vorbă deșartă (Matei 12, 36) – cu cât, oare, este mai greu răspunsul pentru cuvântul lui Dumnezeu rostit cu slavă deșartă și sub imboldul slavei deșarte? „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene și limba cea plină de mândrie, pe cei ce au zis: cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt, cine ne este Domn?” (Psalmul 11, 3-4). Pierde-va Domnul pe cei ce caută slava lor, nu slava lui Dumnezeu.

Să ne înfricoșăm de amenințarea Domnului! Să rostim cuvânt de zidire atunci când o cere trebuința de neînlăturat, nu ca niște povățuitori, ci ca unii care au nevoie de povățuire și se sârguiesc a se împărtăși de povățuirea dată de Dumnezeu în Cuvântul Său cel Atotsfânt. „După darul pe care l-a primit fiecare”, glăsuiește Sfântul Apostol Petru, „slujiți unii altora, ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu”. „Dacă vorbește cineva, cuvintele sale să fie ca ale lui Dumnezeu”, cu frică de Dumnezeu și cu evlavie către cuvintele dumnezeiești, iar nu ca rostind cuvintele de la sine; „dacă slujește cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu”, iar nu ca din puterea sa: „ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos” (I Petru 4, 10-11).

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Galați, 2010, p. 39)