Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Vai vouă, fariseilor! Că dați zeciuială din izmă și din untariță și din toate legumele și lăsați la o parte dreptatea și iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceți, iar pe acelea să nu le lăsați. Vai vouă, fariseilor! Că iubiți scaunele din față în sinagogi și închinăciunile în piețe. Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că sunteți ca mormintele care nu se văd și oamenii care umblă peste ele nu le știu. Și, răspunzând, unul dintre învățătorii de Lege I-a zis: Învățătorule, acestea zicând, ne mustri și pe noi! Iar El a zis: Vai și vouă, învățătorilor de Lege! Că împovărați pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu voiți să le atingeți. (Luca 11,42-46) (Miercuri în săptămâna a 24-a după Rusalii)

Această neașteptată apostrofare, care constituie textul pericopei evanghelice din această zi, a fost rostită de Hristos chiar în casa unui fariseu. Fiind invitat de către acesta la masă, Domnul a acceptat, însă, intrând, a trecut peste rânduielile devenite de-a lungul vremii un simplu ritual. În lumea evreiească și la mai toate popoarele semitice până astăzi, nimeni nu se așează la masă și nu mănâncă fără să fi îndeplinit ritualul spălării mâinilor. El este cu atât mai necesar, cu cât căldurile mari necesită o igienă sporită. Pe lângă aceasta, mai trebuie ținut cont și de lipsa ustensilelor pentru mâncare specifice nouă, europenilor. Adesea era obiceiul, întâlnit pe alocuri până în zilele noastre, de a se mânca luând direct cu mâna dintr-o farfurie comună. Așadar, fariseul-gazdă s-a mirat poate pe bună dreptate că Domnul nu Se spălase pe mâini. Dar primește un răspuns neașteptat. Dacă avem cunoștință de cele nouă Fericiri, unde sunt apreciați cei săraci cu duhul, cei milostivi, cei curați cu inima, căutătorii de dreptate, făcătorii de pace și așa mai departe, aici pare a fi vorba despre reversul acelor cuvinte. 

Ceea ce Domnul critică este fățărnicia religioasă și cea de zi cu zi. În lumea evreiască și, cu atât mai mult în rândul fariseilor, respectarea regulilor impuse în cele cinci cărți ale lui Moise era la mare cinste. Aceștia din urmă se considerau pe sine drept aleși. Cuvântul „fares” sau „peres” înseamnă „separat” sau „selectat”. Era o lege în rândul acestora ca să dea zeciuială din averi, iar unii dintre ei respectau lucrurile atât de minuțios, încât ajunseseră la ridicola situație că aduceau la sinagogă ori la templu o zecime din orice adunau. Remarcăm că Hristos îi critică fiindcă dădeau zeciuială din izmă și untariță, două plante medicinale, precum și din legume. Despre animale și carnea lor care constituia baza jertfei de la templu, Domnul nu mai amintește. Ceea ce afirmă este însă foarte clar: e de-a dreptul revoltător să dai zeciuială din nimicuri, dar să uiți de adevărata dragoste față de legea divină, care înseamnă căutarea dreptății și a iubirii.

Nu trebuie să ne închipuim că absolut toți fariseii ar fi făcut așa. În schimb, formalismul lor nemăsurat devenise obiectul criticii populare. Faptul că se așezau în băncile din față la sinagogi și se închinau în piețe ca să îi vadă lumea, este un lucru știut. Urmează comparația lor cu niște morminte văruite care pe dinafară arată frumos, dar ascund sub piatra șlefuită putreziciunea și corupția. Tirada de critici continuă și atunci când un învățător de lege, adică un „cărturar”, se simte vizat și indignat fiindcă toată critica li se potrivea și lor. Atunci Domnul nu încetează, după cum s-ar fi așteptat mulți. Nu își moderează discursul, încercând să îi delimiteze pe aceștia de farisei, ci din contră. Cărturarii sunt criticați în plus fiindcă învață pe oameni sute de legi pe care ei înșiși nu le pot respecta. 

Privind la situația de astăzi, nu avem cum să nu constatăm cât de reale și actuale sunt cuvintele Domnului. Ne aflăm atât de des în pielea fariseilor și a cărturarilor, încât citirea acestui pasaj biblic nu poate decât să ne zguduie. Secularismului și relativismului care cuprind galopant generația tânără a societății i se opune, deseori, o grupă extrem de zeloasă de credincioși, care imediat taxează orice ieșire din regulă. Și această asociere autodefinită ca ortodoxă ajunge să pretindă că știe rețeta mântuirii, că poate clarifica absolut la literă dreptatea dumnezeiască și poate socoti că dreapta învățătură a fost definită până în cel din urmă detaliu. La echilibru între viața în lume și alături de lume, pe de o parte, respectiv la respectarea tradițiilor și a valorilor străbune pe de alta. Iată, marea provocare la care este chemat să răspundă creștinul contemporan!

Dincolo de orice clarificare a dreptății, de respectarea regulilor și a tradițiilor ortodoxe, Hristos ne cheamă prin Evanghelia acestei zile să ne facem o autocritică. Ne pune în situația de a afla dacă nu cumva dăm zeciuială din lapte de migdale, brânză de cocos și crenvurști de soia, dar uităm baza credinței, care e iubirea aproapelui, chiar dacă poate acesta e mai nedus la biserică, nedeprins cu postul și cu acatistele. Obținerea mântuirii constituie, așadar, nu o problemă de formă, ci una de fond pentru creștin. Iar ritualul fără adâncirea în inimă este începutul morții duhovnicești.