După Revoluția din 1989, fiind profesoară de religie, i-am scris Patriarhului tot ceea ce știam despre părintele Ioachim, fratele bunicii mele, Maria Boghian, iar el mi-a răspuns și mi-a transmis că faptele părintelui Ioachim sunt cunoscute și consemnate undeva, în scrierile bisericești.

În timpul războiului din 1944, rușii devastau nu doar locuințe, povești de viață, ci și biserici. Părintele Ioachim a avut, atunci, inițiativa de a lua odoarele bisericii de la Sihăstria Voronei și pe ale celei de la Vorona, în care viețuiau călugări pe atunci, și le-a adăpostit în peștera din apropierea mănăstirii. Apoi, venind la Oneaga, a stat de vorbă cu nepotul său, Neculai Popescu, pe care l-a găsit păscând vitele și l-a rugat să vină să îl ajute. Itinerariul său avea să fie unul neobișnuit: trebuia să meargă pe firul râului și să se oprească în locul în care va vedea o cămașă agățată într-un băț. După ce și-a sfârșit treburile, Neculai a plecat pe râu, spre a-și asuma rolul său în planul părintelui Ioachim. Odoarele au rămas aici până la încheierea războiului.

Mai târziu, și Neculai s-a călugărit, iar toate aceste detalii de la el le știu – un călugăr cărunt, cu barba lungă și albă, ca în povești. Mi le-a spus în drum spre peșteră – locul în care cei doi au devenit ctitori, în toată puterea cuvântului. Ajutați fiind și de alți oameni ai locului, au ridicat mai întâi șase chilii, apoi locul de închinăciune, o magazie pentru alimente, o masă lungă, mărginită de două bănci. La final, au luat odoarele celor două biserici și le-au adăpostit aici, până la finalul războiului. Demn de menționat este și faptul că, nu departe de biserica Sihăstriei, într-o căruță plină cu pietre stătea un „om nebun”, iar când cineva încerca să se apropie, îi alunga – poate că făcea și el parte din planul lor.

Au construit, apoi, o clopotniță și o fântână, mai ales că tatăl lui Neculai era meșter cunoscut în zonă. După ce au început să sape și au găsit izvorul, l-au înfundat cu haine și au consolidat fântâna din piatră, care era destul de adâncă. De aceea, la un moment dat părintele Ioachim l-a chemat pe tatăl lui Neculai și i-a spus să nu mai coboare, deși lăsase acolo uneltele, fiindu-i teamă că se va surpa pământul peste el și îl va pierde. Deși acea groapă s-a acoperit, cu timpul, până astăzi se poate vedea o adâncitură, lângă locul de închinare, care mi-a fost arătată de Neculai.

Tot el mi-a mai povestit cum, într-o seară, părintele Ioachim l-a trimis pe un muncitor în magazia cu alimente. I-a spus să nu se teamă, din cauza șerpilor, și să aducă toată mâncarea pe masă. „Mâncați mai potolit, măi, că mâine dimineață nu mai avem mâncare!” – le-a spus muncitorul. În acele clipe, văzând părintele Ioachim că oamenii se sfiesc, le-a spus să nu se ridice de la masa până când nu vor fi mâncat tot. A doua zi, dimineață, pe când părintele își făcea pravila, s-au auzit dintr-o dată glasuri de femei. Veniseră să le aducă turte coapte pe plită, cu ulei și zahăr – puterea rugăciunii.

Părintele Ioachim, pe lângă rolul său de „stareț”, se ocupa și de grădina de legume. Pentru că era foarte priceput în a pune murături pentru iarnă, au venit părinți de la Mănăstirea Cetățuia și l-au luat la Iași. După trecerea la cele veșnice a mamei mele (1987), am mers și eu la Cetățuia, să-l văd pe părintele Ioachim – simțeam că am această datorie, să-l vizitez. Însă, din păcate, după doar un an aveam să îl vizitez doar în cimitir, părintele trecând la Domnul în anul 1988.

Când s-au adus moaștele sfântului Onufrie la Biserica Sihăstria Voronei, soborul de preoți și ierarhi, din care a făcut parte și IPS Părinte Teofan, au urcat cu toții la peșteră și au sfințit locul de închinăciune, iar monahul Neculai le-a povestit tuturor faptele petrecute aici de-a lungul vremii.

Am aflat, apoi, că pâmăntul pe care se află peștera aparține Mănăstirii Popăuți, biserica mănăstirii fiind ridicată de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, întreg ținutul Botoșanilor fiind loc domnesc.

Toate aceste fapte ale părintelui Ioachim mă onorează și, în același timp, mă impresionează. De aceea, în anul 2011, prin Fundația „Ștefan Luchian”, a cărei președintă sunt, am cerut voie părintelui stareț Ghedeon să ne permită să pictăm din nou interiorul peșterii, lucru care s-a și întâmplat. Împreună cu doi profesori și doi elevi am realizat acest lucru, am așezat în Altar o Sfântă Cruce mai mare, sculptată, am adus și covoare tradiționale, țesute în casă și am bătut în perete o placă din lemn, pentru ca toți cei care vor ajunge aici să știe că locul a fost construit de părintele Ioachim din Oneaga.

Personal, l-am rugat pe arhitectul biroului județean, Mihai Mihăilescu, să mă însoțească până la Sihăstria Voronei, la peșteră, pentru a vedea dacă putem reconstrui locul așa cum a fost odinioară. Mi-a spus că, din păcate, acest lucru nu este posibil, din pricina alunecărilor de teren din zonă, o eventuală soluție fiind doar mutarea completă a peșterii mai sus, pe un platou.

Am decis să las totul întocmai, așa cum a vrut Dumnezeu și așa cum se găsește și astăzi. Poate că ceea ce am realizat nu este de mare trăinicie, dar e tot ceea ce am putut face în momentul respectiv. Apa continuă să se scurgă pe pereți, iar spre apus, soarele puternic va deteriora, în timp, pictura. Chiar dacă placa din lemn va putrezi și ea, faptele părintelui Ioachim vor rămâne, cu siguranță, în memoria colectivă și în scrierile bisericești – ca pildă adusă nouă și urmașilor noștri.

(Prof. Aglaia Corneanu, nepoată a părintelui Ioachim și președinta Fundației „Ștefan Luchian” din Botoșani)