Piatra credinței și smerenia care propovăduiește Învierea

Mărturia lui Petru din Evanghelia acestei zile, precum și cea a lui Pavel, care vorbește despre Înviere, sunt repetate de fiecare dintre noi la Botez, care închipuie moartea și învierea împreună cu Iisus (Romani 6, 4). Toți suntem urmașii lui Petru și ai lui Pavel, de credem în Domnul, însă trebuie să urmăm și faptele acestora în toată viața noastră ca să intrăm cu ei în Împărăția cerurilor.

„În vremea aceea, venind în părţile Cezareii lui Filip, a întrebat Iisus pe ucenicii Săi, zicând: cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns Lui: unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii Ilie, iar alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Atunci Iisus le-a zis: dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Şi răspunzând Simon Petru, a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Iar Iisus răspunzând, i-a zis: fericit eşti tu Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, cel din ceruri. Şi Eu îţi spun ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri; şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri.” (Matei 16,13-19)

Ziua a douăzeci și noua din iunie, în popor numită „Sfântul Petru” ori „Sânpetru”, sau bisericește Praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, este sărbătoarea care amintește de moartea martirică a celor doi corifei ai Apostolilor, în cetatea Romei, pe vremea împăratului Nero, probabil în anul 64 d. Hr. Credincioșii îi cinstesc pe aceștia ca fiind cei mai importanți dintre Apostoli. Petru ne-a lăsat în scris puține cuvinte, în comparație cu Sfinții Evangheliști. Prin contrast, de la Sfântul Pavel  avem 14 epistole cuprinse în Noul Testament, deși el nu face parte, propriu-zis, din ceata celor 12 Apostoli, ci s-a convertit mai târziu. Adesea cei doi sunt zugrăviți în icoane împreună: Petru purtând cheile raiului, iar Pavel ținând în mână un manuscris, închipuind epistolele sale. Alteori sunt înfățișați ținând împreună o bisericuță, semn că Biserica lui Hristos se sprijină pe propovăduirea lor. Sunt printre cei dintâi urmași ai lui Hristos, iar numele lor sunt purtate cu cinste de oameni credincioși, care adesea i-au ales și ca protectori ai bisericilor lor.

Evanghelia citită în această zi este un fragment de la Matei, în care se istorisește momentul când ucenicul Simon a primit numele mai cunoscut, anume Petru. La acel moment Domnul Iisus se afla cu discipolii Săi în Cezareea lui Filip, o cetate în extrema nordică a Țării Sfinte. Deja Învățătorul era cunoscut multora care aflaseră de minunile Sale și de cuvintele pline de putere pe care le rostea. Faima Sa devenise așa de mare, încât toți se întrebau cine poate să fie Acesta, un învățător apărut deodată și despre care doar localnicii din Nazaret știau câte puțin, anume că e fiul dulgherului din satul lor. De unde însă cunoștea atât de bine Scriptura, pe lângă ce învățător ar fi ucenicit, cărei școli rabinice i-ar aparține - aceste amănunte rămăseseră tuturor un mister. De aceea, cei care s-au întâlnit sau au auzit de Domnul, spuneau că ar fi ori Sfântul Ioan Botezătorul, trezit din morți după ce fusese decapitat de regele Irod, ori proorocul Ilie, care s-a urcat la cer într-un car de foc și de aceea trebuia să se întoarcă pe pământ înainte de sfârșitul lumii, ori proorocul și preotul Ieremia, care a fugit în Egipt și despre sfârșitul căruia nu mai știa nimeni. În fine, unii spuneau că e un nou prooroc, poate cel vestit de Moise în cunoscutul verset din cartea Deuteronom: „prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi!” (Dt. 18,15).

Asociat așadar cu personalități ale Vechiului Testament, Domnul a vrut să afle și ce cred propriii Săi ucenici, așa că i-a întrebat: „dar voi cine ziceți că sunt?”, iar răspunsul a venit de la Petru, care în dese rânduri reacționa cel dintâi, fiind probabil decanul de vârstă, potrivit tradiției, sau cel mai îndrăzneț, cel mai plin de inițiativă, potrivit tuturor istorisirilor în care se amintește de el. Acesta răspunde, probabil în numele tuturor: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu!” Expresia lui este pentru noi, cei de azi, poate de-la-sine-înțeleasă. Nu așa era însă la vremea în care s-a rostit. „Hristosul”, un epitet grecesc, care se traduce prin cuvântul evreiesc „Mesia”, adică „Unsul”, se referă la trimisul lui Dumnezeu, așteptat de evrei și profețit de-a lungul secolelor ca fiind cel care va scoate poporul din robie. Pe lângă această clarificare, „Fiul lui Dumnezeu” constituia unul dintre numele amintite în titulatura de drept a regelui. Așadar, în așteptările poporului, se adunau în persoana lui Iisus atât credința despre venirea unui mare învățător și prooroc, cât și cea în apariția regelui autentic, pentru că evreii nu îi recunoșteau drept regi legitimi pe Irod și urmașii săi, fiindcă nu erau israeliți, ci idumei, adică descendenți din Esau (sau Edom), fratele lui Iacov, strămoșul lor. Iisus Hristos este, pentru Petru și alții ca el, trimisul lui Dumnezeu și împăratul lui Israel.

La această recunoaștere spontană, Domnul răspunde tot printr-o recunoaștere specială. Îl fericește pe cel care a vorbit, numindu-l Simon al lui Iona și spunându-i că a primit această descoperire nu din trup și sânge, adică nu e de la oameni, ci de la Tatăl din Ceruri. Din acel moment, Iisus Cel supranumit de ucenic „Hristos” îi dă la rândul Său, acestuia, supranumele „Petru”. E ca și cum îl botează, sau așa cum, începând o nouă viață, călugării primesc un alt nume la intrarea în monahism. Aceasta, fiindcă ucenicul primește o nouă misiune, o nouă chemare în duh, aceea de a vesti și altora credința că Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Petru, sau pe evreiește „Chefa”, se traduce în românește prin „piatră”, fiind un nume cu încărcătură simbolică. „Pe această piatră”, spune Domnul „voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” Piatra de care vorbește Domnul nu e omul Simon Petru, ci piatra - adică temelia - credinței sale, aceea că Mesia a venit. Pe această mărturie de credință, că Hristos este Dumnezeu întrupat, e fundamentată Biserica. Cei care Îl recunosc pe Iisus ca Mântuitor și Fiul lui Dumnezeu, aceia constituie împreună Biserica, iar credința lor stă împotriva pierzaniei, împotriva căderii în iad.

Este poate greu de înțeles în zilele noastre de ce e atât de importantă credința în dumnezeirea lui Hristos și în învierea Sa din morți. Adesea auzim că avem o credință similară cu a musulmanilor, cu deosebirea că aceștia Îl socotesc pe Iisus drept un simplu profet. Deci, de dragul consensului religios, am putea renunța la absurditatea dumnezeirii, morții și învierii lui Hristos pentru a îmbrățișa o credință „mai rațională”. Însă fără aceste două aspecte ale pietrei credinței creștine, este de neînțeles cum anume Dumnezeu ne-a mântuit, cum anume ne scoate din moartea cea veșnică. Pentru a sublinia importanța Învierii, să ne reamintim un citat de la celălalt Apostol prăznuit în această zi, rabinul Saul care, chemat la Apostolat, a primit la rându-i un nou nume, acela de Pavel, care se traduce prin „cel mic” sau „cel smerit”. Și aceasta nu degeaba, ci fiindcă și-a smerit rațiunea pentru a lăsa loc credinței. El scrie corintenilor: „... dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; și atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” (1 Cor. 15, 14-22).

 Pe baza acestei credințe, în noul Adam care în locul morții aduce viața, Domnul îi dă lui Petru cheile Împărăţiei cerurilor şi îi spune că orice va lega și dezlega pe pământ va fi legat sau dezlegat şi în ceruri. Pe mărturia ucenicului, Domnul îi făgăduiește așadar puterea preoțească ca, prin harul Duhului Sfânt, să îi ajute pe oameni să se ridice de sub robia păcatului și să înceapă o nouă viață.

Mărturia lui Petru din Evanghelia acestei zile, precum și cea a lui Pavel, care vorbește despre Înviere, sunt repetate de fiecare dintre noi la Botez, care închipuie moartea și învierea împreună cu Iisus (Romani 6, 4). Toți suntem urmașii lui Petru și ai lui Pavel, de credem în Domnul, însă trebuie să urmăm și faptele acestora în toată viața noastră ca să intrăm cu ei în Împărăția cerurilor.

De la același autor

Ultimele din categorie