Pilda Tatălui Iubitor

Pilda Tatălui Iubitor e un îndemn să îndrăznim în căutările noastre, fiindcă Tatăl Cel ceresc nu are nevoie de satisfacție, nu Se răzbună și nu ține minte răul, ci ne vrea pe toți în bucuria Raiului Său. Iar pilda fratelui neiertător ne arată că, judecând pe semenii noștri și refuzându-le șansa de reabilitare, considerându-ne drept singurii posesori ai dreptății și corectitudinii, putem să pierdem totul, deși avem deja totul. Fără bucurie, dreptatea e literă moartă.

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, înjunghiați-l ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a înjunghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat pierdut era și s-a aflat. (Luca 15, 11-32)

Pilda din Evanghelia celei de-a doua duminici a Triodului este cunoscută, în Tradiția Bisericii, ca „a Fiului Risipitor” deși s-ar fi putut numi tot atât de bine și „a Tatălui Iubitor”. Nu însă fără motiv Sfinții Părinți, exegeții biblici și preoții Bisericii, de-a lungul vremurilor, au optat pentru perspectiva tradițională: ea se încadrează în mesajul Domnului Hristos adresat celor ce se aflau în jurul Său, farisei și cărturari, de a-și aduce aminte de propriile păcate și neputințe și de a înceta să mai judece pe alții drept păcătoși ori chiar nevrednici de dragostea lui Dumnezeu. Înainte de această pildă, Domnul Hristos Se adresează acestora, pe parcursul a două capitole, prin învățături precum cele despre închiderea ușilor Împărăției Cerurilor, despre așezarea în primele locuri la masă și despre invitarea celor săraci la praznice, respectiv prin pilde, precum cea a cruțării smochinului neroditor, a creșterii bobului de muștar și a aluatului pentru pâine, a stăpânului care a chemat pe mulți la praznic, a războiului dintre doi regi cu puteri inegale, dar și făcându-i martori la vindecări precum cea a femeii gârbove de optsprezece ani sau a bolnavului de idropică. Toate aceste exemple teoretice și practice au ca scop scoaterea așa-zișilor credincioși din amorțeala auto-îndreptățirii, spre o credință vie adresată lui Dumnezeu, Creatorul și Păstrătorul vieții tuturor.

În acest context Domnul Hristos rostește și vestita pildă, expusă doar de Sfântul Luca. Omul care avea doi fii Îl închipuie, desigur, pe Dumnezeu. „Eroul” istorioarei, fiul cel mic, potrivit cutumelor orientale, moștenitorul unei părți mai mici din avere și totodată cel lipsit de responsabilitatea ducerii mai departe a renumelui, este prototipul copilului rebel. El nu se rușinează în a cere tatălui partea sa de moștenire pe care, după rânduială, nu o putea primi decât după moartea părintelui. De aceea cererea sa de a-și lua averea coincide cu uciderea simbolică a tatălui, care însă binevoiește să îndeplinească acest moft al tinerei odrasle, fără a-l certa sau a-i aplica o corecție și fără a-i explica rostul tradițiilor din moși strămoși. Asemenea părinților care le oferă libertate urmașilor ajunși la vârsta maturității, tatăl se lasă întru totul în voia fiului și-i dă tot ce cere. La scurtă vreme tânărul pleacă de acasă cu partea sa de avere, stabilindu-se undeva cât mai departe de tată și de influența sa, evitată de cel atât dornic de „independență” dar nu și de responsabilitate. Tatăl însă își așteaptă fiul, în speranța că la un moment dat acesta „își vine în sine”.

Pentru un părinte obișnuit este cu siguranță extrem de greu să îi ofere fiului libertatea de a eșua, de a se rata, de a ajunge mai rău decât o slugă, ba chiar de a nu se mai întoarce niciodată. Însă pentru Dumnezeu, Care nu poartă ranchiună așa cum o fac adesea oamenii până și cu fiii proprii și Care ne iubește pe toți în mod egal, fără ca prin aceasta iubirea Lui să se diminueze, durerea pierderii unui fiu este infinit mai mare. Într-o altă pildă, Mântuitorul arată că Păstorul cel Bun le lasă pe cele nouăzeci și nouă de oi și pleacă în căutarea ultimei oi rătăcite, iar când o află, bucuria sa este mai mare decât pentru cele aflate în siguranță (Mt. 18, 12-13).

În pilda de față, Domnul Iisus nu spune nimic despre acțiunile tatălui în timpul rătăcirii fiului său. Dar din reacția lui la revenirea acasă a fiului pocăit se întrevăd durerile, grijile și plânsul părintelui față de cel născut dintr-însul. Mântuitorul Iisus spune că „încă departe fiind” fiul de casă, tatăl său l-a văzut, fiindcă poate zi de zi stătea cu ochii ațintiți la orizont, nădăjduind într-un miracol. Dacă fiul este cel care se pornește pe drumul reîntoarcerii, totuși tatăl îl încheie. Cel care aleargă atunci când mai sunt câțiva metri până la întâlnire nu este fiul rușinat, ci chiar tatăl. Tot tatăl e cel care „a căzut pe grumazul” fiului, strângându-l la piept, iar nu fiul se aruncă la pieptul părintesc. Și tot tatăl e cel care își sărută fiul și nu invers. Tatăl nu are orgolii, nu cere nimic fiului, nu are nevoie de vreo satisfacție morală. Nu se scârbește de mirosul păstorului de porci și al drumețului prăfuit, nu îl trimite să se spele și să ia o ținută decentă, ci lipsit de ifosele latifundiarului, poruncește slugilor să-i aducă celui întors „haina lui cea dintâi”, pe care pesemne fiul tot din dispreț nu a luat-o cu sine atunci când și-a părăsit casa natală. Le cere slugilor să-i aducă și inelul, simbol al vredniciei filiale și să junghie „vițelul cel îngrășat”, pregătit parcă într-adins pentru această reîntoarcere. Dragostea tatălui este cu totul lipsită de umbra ranchiunei și a rănii patricide. Ea îi oferă fiului nu statutul de slugă cerut de acesta, ci pe cel inițial, de fiu.

Deși am cules deja destule învățături, pilda nu se încheie aici. Ar fi parcă mult prea simplu ca totul să se șteargă cu buretele, așa cum nu fiul o cere, ci tatăl o dorește. Mântuitorul îl introduce în scenă pe celălalt fiu, cel mare, moștenitorul de drept al averii și care e muncitor și motivat să își întrețină averea. El nu plecase de acasă, nu e petrecăreț, ci rămăsese în ascultarea părintească. Dar cunoaște foarte bine cele întâmplate cu fratele rebel și, auzind „cântece și jocuri” însoțind întoarcerea acestuia, se supără. Încă o dată, pentru a risipi răul, vine tatăl ieșind de la petrecere și chemându-l pe cel care nici nu avea nevoie de invitație și care cu încăpățânare îi refuză celui reîntors calitatea de frate, numindu-l doar „acest fiu al tău” și amintindu-i păcatul. Așa cum l-a așteptat vreme îndelungată pe fiul cel mic, cu ochii ațintiți departe, tatăl este vigilent și în cele de aproape, nelăsându-se îmbătat de bucuria revenirii și ieșind să îl recupereze pe fiul cel mare, aflat el de data aceasta în pericolul rătăcirii.

Pilda rămâne deschisă: nu se știe dacă fratele cel mare l-a iertat și el pe rătăcitorul întors, însă cuvântul tatălui arată dragostea dumnezeiască aflată cu totul deasupra oricărei justiții omenești și care clarifică locul fiecăruia în iconomia casei Tatălui ceresc. El nu este exclusiv, nu lasă pe nimeni pe dinafară, ci inclusiv: găsește un loc, în bogăția Sa, și celui dezmoștenit. Pentru că este stăpân nu numai peste viața pământească, ci și peste cea veșnică: „Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

În contextul Evangheliei după Luca, parabola este un avertisment direct adresat fariseilor care-și petreceau viața „în curtea Tatălui”, respectând toate rânduielile Legii și evitând excesele, rătăcirile și risipirile. Mântuitorul îi atenționează pe aceștia că în supărarea lor față de oamenii considerați pierduți, rătăciți, desfrânați, pot rata întâlnirea cu Tatăl cel ceresc refuzând intrarea la ospățul dumnezeiesc, oferit tuturor. În contextul vieții noastre cotidiene, Pilda Fiului Risipitor arată pe de o parte că adesea „ne venim în fire” numai în necazuri, iar pe de alta că revenirea la starea noastră de fii cerești este un act de voință personală, necesitând efortul de a ne porni la drum către Dumnezeu, Care ne iese înainte. Pilda Tatălui Iubitor e un îndemn să îndrăznim în căutările noastre, fiindcă Tatăl Cel ceresc nu are nevoie de satisfacție, nu Se răzbună și nu ține minte răul, ci ne vrea pe toți în bucuria Raiului Său. Iar pilda fratelui neiertător ne arată că, judecând pe semenii noștri și refuzându-le șansa de reabilitare, considerându-ne drept singurii posesori ai dreptății și corectitudinii, putem să pierdem totul, deși avem deja totul. Fără bucurie, dreptatea e literă moartă. Fără iertare, corectitudinea e un chin. Fără tată și frate, rămași singuri pe pământ, ne văduvim fără să ne dăm seama de tot ceea ce dă sens vieții: dragostea.

De la același autor

Ultimele din categorie